Montajul în cadru
Una dintre problemele de estetică a filmului centrale pentru relaţia dintre decupaj şi montaj, în jurul căreia pivotează multe decizii de concepţie şi finalizare practică, se referă la măsura în care montajul în cadru poate (sub aspect practic) şi trebuie (în sens artistic) să suplinească montajul propriu-zis. Problema e cu atât mai importantă, cu cât ea se referă la o evoluţie inversă - şi, ca atare, unidirecţională, din punct de vedere cronologic: deşi, ca finalitate, montajul efectiv e cel ce va fi înlocuit
montajul în cadru, ordinea firească a realizării filmului determină aplicarea celui din urmă înaintea celui dintâi. Cu alte cuvinte, regizorul e obligat să-şi conceapă ipoteticul montaj final, în minte, la un nivel mult mai profund şi detaliat decât de obicei, pentru ca să poată continua Procesul imediat, unind cadrele ipotetice într-unul singur, foarte mobil, şi filmându-l ca atare pe platou. În consecinţă, îi va fi mult mai problematic să corecteze ulterior, la masa de montaj, eventualele imperfecţiuni din materialul filmat, altfel decât recurgând la compromisuri care riscă să-i afecteze grav viziunea stilistică.
Acest proces invers echivalează, evident, cu un import în decupaj al efectelor de montaj propriu-zis - caracterizat atât de beneficii, cât şi de pierderi. Printre avantajele sale se numără câştigul în materie de tensiune intrinsecă, accentuarea fluenţei interioare a cadrului în primul rând (şi, implicit, şi a secvenţei), finalizată în ultimă instanţă şi la nivelul întregului film, creşterea nivelului emoţional actoricesc, şi o mult mai cursivă continuitate dramatică şi sentimentală.
Pe de altă parte, dezavantajele încep cu complicaţiile de la nivelul pregătirii cadrului (repetiţii extrem de laborioase, în primul rând cu actorii, apoi şi cu toată echipa) şi riscurile din timpul filmării, care poate fi compromisă de cele mai mici erori - continuând, apoi, în planul rezultatelor: scădere a ritmului interior şi, de aici, o anume tendinţă (reală sau doar acuzată) spre elitism, în dauna factorului de consum - ştim cu toţii câţi comentatori ai minimalismului îi condamnă lipsa de populism, pe considerente comerciale.
Metodele de realizare a unui montaj în cadru legitim şi reuşit au fost deja expuse parţial în paragrafele de mai sus şi implică modelul oferit de Hitchcock, în deja menţionatul său "Funia": secvenţe iniţial gândite ca "montate", apoi "unificate", urmate de reformulări ale concepţiei de decupaj, filmare şi iluminare - şi, evident, repetiţii insistente, mai ales în perioada de pregătire, pentru a fi reluate compact la cadru.
O problemă care se pune cu acuitate în acest caz constă în amorsarea activităţii monteurului cu mult timp înainte, la un nivel teoretic şi de concepţie. Colaborarea cu acesta în etapa gândirii decupajului, şi prezenţa sa la filmare, cu titlu consultativ, ar putea să elimine o parte din dificultăţile ulterioare, în avantajul unei elaborări mai stilizate a fiecărui cadru.
Părerea ta
Spune-ţi părereaP.S.:Aştept o analiză a genului horror.
un articol citez: "mega-extra-ultra- zeu"
Felicitari!
Montajul nemontat seamana cu Blow-up.
Dar ce sanse are?
Eu cred ca lectia lui Porumboiu pentru fiul meu este sa nu mai continue.
Iar pentru mine este o lectie a la Eugen Ionescu?
Să lăsăm "Blow up" să doarmă în pace, iar Antonioni să nu se răsucească în mormânt.
Cu sigurantä, ar întinde o mânä etericä sä i-o strângä pe a lui Cornel, cu un cälduros: "Felicitäri!"