Dinamica montajului modern: între exterior şi interior
Toate cele expuse până acum reiterează rolul cunoscut al montajului în a finaliza potenţialul dinamic al oricărui film, reconstituind ca un joc de puzzle evoluţia dramaturgică prefigurată în povestirea iniţială, dezvoltată în scenariu şi construită prin regie. Ordinea firească a lucrurilor plasează montajul, din perspectivă atât temporală, cât şi de fond, la nivelul cel mai perceptibil: stratul exterior al filmului, cuprinzând în el toate eforturile anterioare. La fel cum învelişul cât se poate de "palpabil-vizual", ca să ne exprimăm astfel, al imaginii defineşte în ochiul spectatorului factorii statici ai plasticii şi atmosferei, ambalajul montajului completează formula la nivelul dinamic al desfăşurării în timp.
Lungimile cadrelor, asociate cu joncţiunile între ele (ca opţiune şi realizare concretă) finalizează dinamica exterioară a discursului cinematografic - imagine fidelă a dinamicii lăuntrice. Or, în condiţiile specifice filmului minimalist, lucrurile revin, prin forţa împrejurărilor, la o formulă mai elementară: ponderea dinamicii interioare creşte din nou, rolul celei din afară reducându-se accentuat la unul auxiliar.
Evident, măsura în care dinamica externă se transferă înapoi la originile ei interne depinde în mare măsură de factorii explicitaţi mai sus, în subcapitolul referitor la Articularea naraţiunii. Explicam acolo că durata cadrelor, combinată cu felul în care concepem şi realizăm articulaţiile lor reciproce (inclusiv la nivel intersecvenţial, din moment ce orice trecere de la o secvenţă la alta comportă obligatoriu, prin definiţie, trecerea de la un cadru la altul) reprezintă unul dintre cele mai energice motoare narative ale filmului. Prin urmare, unul dintre vectorii de translaţie ai dinamicii dinspre exterior spre interior se axează pe integrarea tăieturilor de montaj, mult mai puţine şi direct proporţional mai importante, cum spuneam, în ansamblul structural al întregului film. Celălalt, desigur, se regăseşte la nivelul montajului în cadru, căzând aşadar în sarcina regizorului şi a actorilor.
Din combinarea acestor două direcţii rezultă un efect extrem de dramatic, prin faptul că, pe sub aerul aparent static al filmului, dinamica sa subtilă continuă să funcţioneze. Radu Muntean, în special, cu "Hârtia va fi albastră" şi, mai ales, "Boogie" demonstrează cât se poate de clar acest procedeu. Dacă primul dintre cele două filme citate conţine, totuşi, un dinamism al acţiunii (şi, implicit, al imaginii) apreciabil, cel de-al doilea pare să rămână static pe toate planurile - pentru ca numai spre final să constatăm că pe tot parcursul ne-a purtat înainte o cât se poate de antrenantă dinamică a sentimentelor.
Părerea ta
Spune-ţi părereaP.S.:Aştept o analiză a genului horror.
un articol citez: "mega-extra-ultra- zeu"
Felicitari!
Montajul nemontat seamana cu Blow-up.
Dar ce sanse are?
Eu cred ca lectia lui Porumboiu pentru fiul meu este sa nu mai continue.
Iar pentru mine este o lectie a la Eugen Ionescu?
Să lăsăm "Blow up" să doarmă în pace, iar Antonioni să nu se răsucească în mormânt.
Cu sigurantä, ar întinde o mânä etericä sä i-o strângä pe a lui Cornel, cu un cälduros: "Felicitäri!"