Analizele Cinemagia: Montajul în filmul românesc post-2002

Concluzii aplicate

Am urmărit, în paginile anterioare, cele mai importante implicaţii ale tuturor elementelor de estetică cinematografică minimalistă asupra compartimentului montaj. E firesc să ne aşteptăm ca montajul să se adapteze şi să evolueze la rândul lui, sub aspect profesional şi artistic, ca urmare a acestor progrese de ordin general, pe liniile mai multor aspecte specifice.
Cel mai interesant s-ar putea să fie modul în care se vor conjuga, la nivel teoretic, dar mai ales practic, cele două tendinţe de ordin general, a căror întâlnire e proprie contextului românesc. Pe de o parte, la nivel mondial, montajul beneficiază şi el de toate progresele tehnologice recente, care l-au mutat de la strămoşeasca "masă" pe desktop, deschizându-i practic posibilităţi nelimitate.
Era inevitabil ca aceşti paşi înainte să se propage până în spaţiul producţiei româneşti de filme, video şi televiziune, care tocmai se adaptează din mers la transformările revoluţionare a căror undă de şoc a ajuns până la noi.
În acelaşi timp, cel puţin în etapa actuală, filmul românesc aflat sub semnul minimalismului trece printr-o surprinzătoare simplificare şi reîntoarcere la esenţele discursului şi ale expresiei cinematografice elementare. Semnificaţia centrală a acestei lucrări este tocmai urmărirea analitică a felurilor multiple în care această esenţializare se reflectă activ în domeniul specific al montajului, care este degrevat de numeroase sarcini meschine şi ingrate ale trecutului, beneficiind de şansa unei reevaluări la nivel de fond.
Ar fi de aşteptat ca întâlnirea acestor două tendinţe aparent contrare să se soldeze cu rezultate dintre cele mai insolite. Putem specula că, eliberat de balastul practic şi teoretic al trecutului, revenind la expresia sa fundamentală, montajul românesc va fi cu atât mai receptiv la contribuţiile şi surprizele viitorului. Nu ne rămâne decât să observăm în ce fel vor decurge aceste evoluţii - şi, în măsura posibilului, să le prefigurăm, anticipăm şi... să le devansăm creator.


Am ales cinci filme pentru o analiză mai aprofundată, după cum urmează: iniţial, considerând valenţele lor de autentici piloni de rezistenţă ai genului minimalist, asemănătoare între ele dar şi foarte diferite în acelaşi timp, sub aspecte specifice, am optat pentru "Marfa şi banii", de Cristi Puiu, ca o primă conturare substanţială a stilului minimalist, urmat de dezvoltarea revoluţionară întreprinsă de Corneliu Porumboiu cu impresionantul său lung metraj de debut "A fost sau n-a fost", şi completată prin abordarea aparte, foarte personală şi cu tuşe nostalgice vibrante, a lui Cătălin Mitulescu, în "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii".
O dată vizitate aceste jaloane în triunghi ale noii generaţii, am considerat că merită o atenţie aparte experimentele şi căutările desfăşurate de doi dintre cei mai novatori cineaşti tineri: Adrian Sitaru, cu jocul unghiurilor subiective din "Pescuit sportiv", şi surprinzătorul mozaic al cadrelor multiple construit de George Dorobanţu în "Elevator".

Cele cinci analize urmează să fie publicate săptămânal pe Cinemagia, în următoarea ordine -
Cristi Puiu, "Marfa şi banii"
Prima conturare substanţială a stilului minimalist

Corneliu Porumboiu, "A fost sau n-a fost"
O dezvoltare revoluţionară

Cătălin Mitulescu, "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii"
O abordare aparte

Adrian Sitaru, "Pescuit sportiv"
Jocul unghiurilor subiective

George Dorobanţu, "Elevator"
Mozaicul cadrelor multiple