Ritm epic şi ritm narativ
Ierarhia e firească: epicul e baza, iar narativul, expresia - elementar: fără o povestire, n-am avea ce povesti. În acest context, şi mai cu seamă ţinând cont de toate cele explicitate mai sus, transpare cât se poate de clar efectul noilor criterii şi procedee de montaj asupra ritmului interior şi exterior (în speţă: epic şi narativ).
La nivelul întregului film, ritmul epic se intensifică în primul rând prin creşterea ritmului interior al secvenţelor şi sporirea impactului tăieturilor de montaj. În filme ca "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (Cristian Mungiu, 2007), "Cea mai fericită fată din lume" (Radu Jude, 2009), "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" (Cătălin Mitulescu, 2006) sau "Ryna" (Ruxandra Zenide, 2006), autorii speculează la maximum acest câştig interior, inclusiv prin aprofundarea conţinutului uman şi realizarea unei veritable empatii între spectator şi personaje. Rezultatul s-a regăsit în ampla simpatie de care s-au bucurat aceste filme, ca şi altele din familia lor stilistică, atât din partea criticii, cât şi a publicului educat - astfel limitându-se la maximum pagubele la nivelul esteticii montajului în sine şi al factorului de consum: practic, în zona ritmului narativ.
Aparenta lentoare a naraţiunii cinematografice de acest tip poate fi înlăturată prin diverse soluţii de recuperare - regândiri ale tăieturilor de montaj (între cadre şi mai ales între secvenţe), la nivelul amplasării, formulelor (cut, fade, dissolve), nervozităţii, racordurilor creatoare etc.
Mult mai proactiv în acest sens este Radu Muntean, care în "Hârtia va fi albastră" şi, mai ales, în "Furia", filmul său precursor al minimalismului, continuă să folosească principii şi tehnici de montaj narativ extrem de ritmat, racordate la noul realism social (termenul "neorealism" fiind deja acreditat) al filmului românesc contemporan - atât ca produs artistic, cât şi ca răspuns la comanda socială. Adrian Sitaru, în "Pescuit sportiv", oferă şi el o soluţie extrem de creatoare la problema ritmului narativ, prin experimentul unghiurilor eminamente subiective. Iar George Dorobanţu, cu reputatul său "Elevator", atinge apogeul dinamismului narativ, în ritm halucinant, pe un suport eminamente static. (Asupra ambelor filme vom reven pe larg, în Partea a II-a.)
Părerea ta
Spune-ţi părereaP.S.:Aştept o analiză a genului horror.
un articol citez: "mega-extra-ultra- zeu"
Felicitari!
Montajul nemontat seamana cu Blow-up.
Dar ce sanse are?
Eu cred ca lectia lui Porumboiu pentru fiul meu este sa nu mai continue.
Iar pentru mine este o lectie a la Eugen Ionescu?
Să lăsăm "Blow up" să doarmă în pace, iar Antonioni să nu se răsucească în mormânt.
Cu sigurantä, ar întinde o mânä etericä sä i-o strângä pe a lui Cornel, cu un cälduros: "Felicitäri!"