Analizele Cinemagia: Montajul în filmul românesc post-2002

Considerente structurale: micro şi macro

La nivel micro - în interiorul secvenţei - avem de-a face în primul rând cu acele cadre lungi şi complexe la care ne-am tot referit, care prin fluenţă şi tensiune interioară sporesc semnificativ încărcătura dramatică a secvenţelor şi, prin acumulare şi extrapolare, a întregului film. Vom reţine acest aspect pentru abordarea de tip macro, pe care o vom întreprinde imediat, şi ne vom concentra pe moment asupra secvenţei în sine. Faptul că realizatorii au recurs la fuziunea montajului în cadru anulează
cumva, complet, montajul propriu-zis? Nici pe departe! Nu trebuie să pierdem din vedere că, deşi nu mai e aplicat în sens concret de către editor, acesta se menţine la nivel de fond, în compoziţia mobilă a cadrului. Unghiurile, cadraturile, câmpurile şi contracâmpurile stau în continuare la dispoziţia regiei, ar faptul că tranziţiile dintre ele nu se mai fac prin tăietură, ci prin mişcări de cameră în timp real, nu le anihilează potenţialul ritmic, ci doar îl reorganizează. Pe de altă parte, rămâne oricând valabilă ipoteza unor tăieturi de montaj (deliberate sau improvizate) în puncte cheie, având ca atare un impact incomparabil
mai puternic. Un exemplu grăitor ni-l oferă istoria: acum aproape patruzeci de ani, lucrând la "Drum în penumbră", Lucian Bratu reuşise la perfecţie un elaborat plan-secvenţă, între Cornel Coman şi Margareta Pogonat, cu ocazia unei confruntări însemnate între personaje. La masa de montaj, însă, a simţit nevoia unei tăieturi exact în mijloc - într-un punct unde, aparent, acţiunea curgea cât se poate de firesc. A convins-o pe monteuza Erica Aurian să taie în acel loc - şi, într-adevăr, sacrificiul a meritat: tocmai acea rupere de ritm i-a conferit secvenţei impulsul de care avea nevoie. (Desigur, nu trebuie să uităm că publicul nu conştientizează decât prea rar toate aceste subtilităţi. Spectatorul nu prea ştie ce-i aia "plan-secvenţă", iar atunci când o observă totuşi, de obicei nu trece de nivelul unei observaţii pasagere de genul: "ce mişcare lungă de aparat...!" În schimb, va resimţi la modul cel mai concret, şi pozitiv, graficul tensiunii la nivel secvenţial şi filmic - aşa că sacrificarea lungimii unui cadru de tip "cartea recordurilor" în folosul unui contrapunct necesar va acţiona întotdeauna în beneficiul întregului film.
Pe de altă parte, cum am spus, efectele relaţiei dintre cadrele lungi şi tăieturile de montaj funcţionează - cu şi mai mare acuitate şi pondere - şi la nivel macro: dincolo de secvenţe, în structura episoadelor, a actelor (ritmemelor) şi filmului în ansamblul său. Orice profesionist al cinematografului ştie bine cât de important e modul de a articula prin montaj succesiunea secvenţelor. Dacă montajul imediat, între cadre, ridică probleme specifice majore la nivel de racord, ritm, adecvare de conţinut (între variantele "cadru de vorbire / cadru de ascultare", de
pildă, sau "acţiune / efect / contemplaţie", etc.), macro-montajul funcţionează întocmai aşa cum indică şi numele: efectele sale vor reverbera prin tot filmul, fiindcă nu e deloc lipsit de importanţă (dimpotrivă: e crucial!) cum alegem să încheiem o secvenţă, s-o demarăm pe următoarea, şi să construim joncţiunea dintre ele.
Adeseori, opţiunea justă între un cut nervos, un aerisit fade sau un insidios dissolve poate determina hotărâtor valoarea finală a flmului.
Astfel stând lucrurile, ne putem da seama cu cât cresc aceste criterii, atunci când se aplică joncţiunilor de montaj operate (prin forţa împrejurărilor) între secvenţele unui film minimalist. Pe de o parte, împuţinarea tăieturilor din interiorul secvenţelor şi, implicit, a tuturor pe parcursul întregului film, le accentuează, prin contrast, impactul. Pe de altă parte, aşa cum am arătat, se amplifică mult tensiunea secvenţelor în sine şi, în consecinţă, a întregului film - ceea ce sporeşte importanţa celor câteva tăieturi rămase. Pe scurt, într-un film astfel structurat trecerile de la o secvenţă la alta devin atât de importante, încât opţiunile şi profesionalismul monteurului în raport cu ele compensează, aproape, relativa scădere a importanţei acestuia asociată cu împuţinarea numerică.
În aceste condiţii - cadre foarte lungi (adesea cât secvenţa) şi tăieturi de montaj în puncte de joncţiune mult mai importante (între secvenţe - sau de impact în cadrul secvenţei), montajul cunoaşte o reală revalorificare pe care încă suntem în curs de a o experimenta şi explora. S-ar putea ca aici să se găsească principalele repere ale relaţiei sale de interdeterminare cu structura de ansamblu a filmului.