Despre My Spectacular Theatre şi ultimele filme din „New Currents”

A doua revelaţie a secţiunii „New Currents” a fost, pentru mine, tot un film sud-coreean, Bleak Night – debutul incredibil de matur al foarte tânărului regizor Yoon Sung-hyun (de fapt, filmul cu care acesta a absolvit Academia de Arte Cinematografice din Seul). Motorul poveştii este tot moartea unui fiu (licean de această dată), care-l face pe un părinte singur (aici un tată văduv) să realizeze cât de puţin ştia despre viaţa singurului său copil. Grosul filmului este reprezentat de flashback-uri, aparent într-o cronologie aleatorie (însă, de fapt, foarte atent mixate de regizorul-scenarist, care semnează şi montajul), despre trei adolescenţi – până la un punct – prieteni. Dacă iniţial fiul mort pare un ticălos violent, care ar face orice ca să fie în centrul atenţiei, pe parcurs el se umanizează sub ochii spectatorilor, în timp ce ceilalţi doi băieţi suferă un proces de sens contrar. Tinerii actori sunt excelent conduşi de un cineast nu cu mult mai vârstnic decât ei, iar imaginea, montajul şi coloana sonoră sunt alte mari atuuri ale filmului. Yoon Sung-hyun este, fără îndoială, un nume de urmărit.

Următorul film văzut, The Quarter of Scarecrows (Irak), mi s-a părut de departe cel mai slab din competiţie. Cu mijloace rudimentare, regizorul-producător kurd Hassan-Ali Mahmoud, influenţat probabil de Parajanov, a vrut să realizeze o parabolă despre dezumanizare sub imperiul banului, în perioada de după război, însă simbolurile sale sunt arhicunoscute, personajele – şablonarde, secvenţele onirice – rizibile, iar efectele speciale – defectuoase. Pot accepta sărăcia (de bani şi, totodată, de idei) a acestei prouducţii, însă nu pot aproba raţiunile evident extraestetice care au propulsat o asemenea făcătură în competiţia PIFF-ului.
Al treilea – şi ultimul – film coreean din secţiunea „New Currents” a fost Ashamed, al doilea lungmetraj al regizorului-scenarist Kim Soo-hyun. La început foarte confuz (autorul schimbă într-un ritm infernal personajele şi perspectivele, registrele şi stilurile, firele narative şi planurile temporale), filmul are în centru o poveste de dragoste lesbiană, una dintre cele două tinere actriţe principale – vădit stânjenite în secvenţele erotice – fiind Kim Ggot-bi din Breathless de Yang Ik-June. Ashamed, care ar trebui remontat şi scurtat pentru a avea succes la public (chiar şi în Coreea), are, totuşi, câteva secvenţe reuşite (unele absurde, altele poetice), care-i ajută pe spectatori să suporte mai uşor cele aproape 130 de minute ale sale.

În fine, ultimul film al secţiunii a fost Lover’s Discourse (coproducţie Hong Kong-China) de Derek Tsang şi Jimmy Wan. Un feel-good movie care debutează cu un discurs din off, în aparenţă ştiinţific, despre dragoste şi este apoi segmentat în trei capitole – trei poveşti cu personaje (lipsite de profunzime) ale căror trasee se intersectează, evenimentele fiind privite din mai multe perspective. Nu e nimic nou în acest film, deşi cei doi regizori-scenarişti au cultură cinematografică şi se pricep de minune să utilizeze o formulă brevetată (gândiţi-vă la Tarantino, de pildă), astfel încât să farmece publicul. Totuşi, unele momente (mai ales din capitolul median, cel mai izbutit) sunt foarte intense. Lover’s Discourse s-a dovedit un final potrivit pentru o competiţie nici mai bună, dar nici mai proastă decât altele ale unor festivaluri cu acelaşi obiectiv (descoperirea unor tineri cineaşti înzestraţi), diferenţa specifică fiind, la Pusan, accentul pus pe filmele asiatice.