Despre My Spectacular Theatre şi ultimele filme din „New Currents”

Din pricina programului foarte încărcat, nu am reuşit să scriu până acum decât despre şase din cele 13 filme incluse în competiţia „New Currents” a PIFF-ului, aşa că mă voi ocupa de restul acum, după încheierea Festivalului.

Al şaptelea film al secţiunii pe care l-am văzut a fost o coproducţie Vietnam-Singapore, Floating Lives de Nguyen Phan Quang Binh – o ecranizare a romanului Boundless Rice Field de Nguyen Thi Ngoc Tu (probabil soţia regizorului). Filmul e plin de imagini frumoase, însă e genul de frumos pitoresc, care pare să ignore ultimele cinci decenii (cel puţin) din istoria cinematografului. Altfel, o melodramă de duzină, cu scene de sex şi violenţă obligatoriu de bifat, despre un bărbat părăsit de soţie (care devine, prin urmare, un cinic supărat pe toţi şi mai ales pe toate) şi cei doi copii ai săi. Cei trei şi cârdul lor de raţe străbat, de la o orezărie la alta, fluviul Mekong (ne aflăm în vremea gripei aviare). Atunci când fiul său salvează de la linşaj o prostituată, care se aciuează pe barca lor, femeia devine treptat un membru al familiei, numai că viaţa pe Mekong e complexă şi are multe aspecte neplăcute... Povestea e absolut ridicolă, la fel ca şi interpretul principal, Dustin Nguyen (cunoscut din serialul 21 Jump Street), care se vrea un fel de Clark Gable vietnamez...

Mult mai entertaining a fost filmul chinez My Spectacular Theatre, debutul regizorului Lu Yang. Cel puţin în prima sa parte, un emoţionant omagiu adus pasiunii pentru cinema, cu câteva momente comice savuroase. Un vânzător de DVD-uri piratate, Chen Yu (jucat prea pompos de junele Zhou Yi Wei), se angajează la cinematograful pentru orbi al bătrânului Gao (interpretat de veteranul Jin Shi Jie). Fiecare dintre persoanele care frecventează cinematograful are povestea sa (şi propriile motive pentru a nu rata nici o proiecţie), iar scenaristul Chen Shu ştie cum să le combine; la rândul său, Lu Yang are câteva soluţii regizorale remarcabile. Totuşi, în a doua sa jumătate, My Spectacular Theatre devine, din spectaculos, patetic, iar pretextul unui vis al protagonistului e deja hiperuzat...

O producţie şi mai plăcută a fost pentru mine filmul indian Memories in March, lungmetrajul de debut al lui Sanjoy Nag. Spre deosebire de producţiile bollywoodiene pe care le ştim cu toţii, în Memories in March personajele / actorii nu cântă şi dansează în compania unei mulţimi de figuranţi (deşi soundtrack-ul include câteva cântece cu stihuri sugestive), iar subiectul foarte delicat e abordat cu seriozitate şi sinceritate. O artistă singură şi conservatoare (populara actriţă Dipti Naval) află cu infinită durere că unicul ei copil, un talentat copywriter al unei agenţii de publicitate, a murit într-un accident de maşină. Ea vizitează pentru prima dată apartamentul fiului (stabilit de nouă luni în Calcutta) şi are o descoperire şocantă: el era homosexual şi avea o relaţie cu superiorul său din agenţie (interpretat convingător de apreciatul regizor Rituparno Ghosh). Într-o ţară în care guvernul refuză să accepte că există HIV, Memories in March se numără printre primele filme care tratează homosexualitatea onest (în general, în producţiile indiene de până acum, comunitatea gay era luată în derâdere). Un alt merit al filmului – cam teatral, dar cu dialoguri excelente, semnate chiar de Rituparno Ghosh – este că, deşi povestea are puternice accente dramatice, nu lipsesc momentele comice, surprinzătoare şi nederanjante. Pe scurt, un debut mai mult decât onorabil, care ar putea însemna enorm pentru cinematografia indiană. Citeşte, pe pagina 2, despre a doua revelaţie a secţiunii.