După o călătorie lungă şi istovitoare, am ajuns la Pusan joi seara (sau pe la prânz, după ora României). Imediat după ce m-am cazat, nu am plecat la cinema (oricum, filmul de deschidere al lui Zhang Yimou începuse deja), ci la... mallul de lângă hotel. Asta pentru că bagajele mele nu mă însoţiseră până la Pusan, ci rămăseseră pe parcurs (la Londra, unde avusesem o escală), aşa că a trebuit să fac câteva cumpărături absolut necesare, după ce purtasem aceleaşi haine peste 24 de ore.
Dimineaţa de vineri a fost rezervată chestiunilor administrative, inclusiv primei întâlniri cu ceilalţi membri ai juriului FIPRESCI. Vom premia unul dintre cele 13 filme incluse în secţiunea „New Currents” a Festivalului, dedicată cineaştilor aflaţi la primul sau al doilea lungmetraj. Ca la TIFF Cluj sau Rotterdam, însă marea deosebire e că aici aceşti cineaşti sunt doar asiatici – doar PIFF este asociat în primul rând cu cinematografiile asiatice... Prin urmare, deloc surprinzător, ceilalţi patru membri ai juriului vin toţi din ţări (preponderent) asiatice: trei doamne din Turcia (preşedinte al juriului şi, în acelaşi timp, vicepreşedinte al FIPRESCI), din India şi, respectiv, din Japonia, precum şi un domn din Coreea (profesor universitar). După prânz am început vizionările – avem în program trei filme pe zi până marţi, când ne vom încheia treaba.
Primul titlu a fost Strawberry Cliff (coproducţie Hong Kong-China-SUA-Franţa), debutul regizoral în lungmetraj al lui Chris Chow. Născut în China, acesta a studiat în SUA, pentru a lucra apoi la scenariile unor producţii precum Fără teamă / Fearless (2006), cu Jet Li, sau Blood: Ultimul vampir / Blood: The Last Vampire (2009). Aşadar, nu aveam aşteptări prea mari de la acest film, aşa că nu am fost dezamăgit, doar plictisit (mai ales spre finalul ridicol, dar izbăvitor). Un thriller în care Chow se chinuieşte să creeze o atmosferă terifiantă, „lynchiană”, aglutinând fără discernământ poveşti despre abilităţi/activităţi paranormale adunate parcă din seriale ca Zona crepusculară sau La limita imposibilului, dacă nu chiar din vreo „Revistă a fenomenelor paranormale” sau vreo carte tip „Paranormalul pentru to(n)ţi”. Poate că toate bazaconiile scenaristului cu veleităţi regizorale ar fi fost suportabile, dacă actriţa sa principală, Leslie-Anne Huff (care până acum prindea doar roluri episodice în seriale de duzină), nu ar fi fost un antitalent atât de strident...
Din fericire, al doilea film văzut a fost prima mea revelaţie de la PIFF 2010. The Journals of Musan, lungmetrajul de debut al coreeanului Park Jung-bun, abordează curajos şi onest o problemă încă de actualitate pentru ţara în care mă aflu: marginalizarea refugiaţilor nord-coreeni. La fel ca şi Cristi Puiu (Aurora), Park Jung-bun nu s-a mulţumit să semneze doar scenariul şi regia filmului, decizând să-l şi interpreteze pe personajul principal, ce are la bază o persoană reală (adevăratul Jeon Seung-chul a murit – după cum aflăm la final – în 2008), şi o face la fel de convingător ca şi cineastul român. Park Jung-bun îl are drept maestru pe Lee Chang-dong (Peppermint Candy, Oasis, Secret Sunshine, Poetry), căruia îi mulţumeşte pe genericul final, iar influenţa acestuia este vizibilă în film. Protagonistul a venit din Musan (regiune din Nord al cărei nume desemnează şi o ceaţă), fugind prin China cu povara unui secret groaznic, şi s-a stabilit de opt luni în Seul. Aici nu îşi găseşte decât slujbe mizerabil plătite, deoarece CNP-ul îi trădează originea. Atunci când se îndrăgosteşte de o fată din corul bisericii pe care o frecventează regulat, viaţa lui pare să se schimbe... Un film realist foarte emoţionant, The Journals of Musan anunţă un viitor nume de prim-plan al cinematografului sud-coreean.
Cu un subiect chiar mai dramatic, ultimul film de vineri, Sampaguita, National Flower (Filipine), eşuează tocmai pentru că regizorul, complet lipsit de subtilitate, îngroaşă evidentul. Francis Xavier Eusebio Pasion a intervievat un grup de copii care trăiesc pe străzile din Quiapo, vânzând ghirlande din parfumata floare ce dă titlul filmului, apoi i-a pus să joace episoade din propria viaţă, intercalând între aceste scene dramatizate fragmente din interviuri. Trecând peste imaginea proastă (acceptabilă pentru o docudramă produsă independent), cineastul aflat la al doilea lungmetraj nu reuşeşte să dea veridicitate dialogurilor (multe replici ale copiilor par învăţate), ba chiar foloseşte nejustificat o muzică de pian în momentele cele mai intense, pentru a se convinge că i-a câştigat pe toţi spectatorii. Copiii sărmani aduşi pe ecran ar fi meritat un film mai puţin manipulator.
Părerea ta
Spune-ţi părereaO cronică pe gustul meu, ţine-o tot aşa!
desi, din experienta mea cu festivalurile, pe masura ce zilele trec si filmele se ingramadesc in memoria - afectiva sau nu - dorinta de a scrie dispare, fiind inlocuita de dorinta de a supravietui intreg la minte.
succes!