Sâmbătă, a doua zi de vizionări ale filmelor asiatice din secţiunea „New Currents” de la PIFF, nu mi-a adus nici o revelaţie. Ways of the Sea, al doilea film filipinez din program, a fost, din fericire, şi ultimul. După alte câteva experienţe nefaste, m-am lămurit: dintre cinematografiile asiatice, cea filipineză mă interesează cel mai puţin. Debutantul Sheron Dayoc pare a fi unul dintre acei cineaşti pentru care o imagine proastă (neclară) reprezintă un indiciu al unui film bun (autentic). Înţeleg că e vorba în general de producţii independente cu bugete foarte mici, filmate pe digital, însă, totuşi, puţină mai multă grijă la aspectul vizual al creaţiei tale n-ar strica, mai ales dacă anunţi pe generic că ai primit tot felul de finanţări pentru postproducţie... Ways of the Sea e un road movie (sau boat movie, mai bine zis) despre numeroşii filipinezi care îşi pun în pericol vieţile pentru a trece graniţa cu Malaezia, din satul portuar Bongao în orăşelul apropiat Sabah, un fel de El Dorado local. Filmul prezintă poveştile a vreo şapte imigranţi ilegali, care devin pentru o zi colegi de barcă. Personajul cel mai proeminent şi mai interesant este Hernand (Romeo Jhon Arcilla), care arată ca un action star (după cum glumeşte un alt personaj), un traficant de carne vie care dovedeşte o slăbiciune şi o delicateţe neaşteptate pentru un individ de teapa lui (în cel mai emoţionant moment al filmului). În rest, nimic nou: aceeaşi cunoscută melodramă cu pretenţii de docudramă, ale cărei dialoguri şi muzici spun mai mult decât ar trebui s-o facă. Chiar dacă nu ţine mult (Sampaguita, National Flower şi Ways of the Sea n-au nici 80 de minute), un film filipinez mi se pare o plictiseală garantată.
Al doilea film al zilei fost debutul în lungmetraj al thailandezului Sivaroj Kongsakul, care a colaborat ca operator cu „palmdorizatul” Apichatpong Weerasethakul (a cărui influenţă e evidentă). Filmul se numeşte Eterny (de la o poezie despre iubirea veşnică pe care o recită nişte şcolari) şi chiar pare să dureze o eternitate (dar n-are decât 105 minute). E genul de film în care nu se întâmplă multe, iar când se întâmplă trebuie să-ţi baţi capul ca să înţelegi ce, pentru ca apoi să realizezi că ai înţeles degeaba. O mostră de realism poetic/magic creat special pentru festivaluri, în care frumuseţea (vetustă) a formei ar trebui să suplinească lipsa fondului.
Dacă aţi văzut filmele turcului Semih Kaplanoglu, ştiţi la ce mă refer. În plus, la Eternity şi construcţia este prea preţioasă, filmul fiind structurat în trei planuri temporale: prezent (în care protagonist este... spiritul eroului), trecut (partea centrală, cea mai consistentă, bazată pe o amintire scumpă a cineastului) şi viitor (în care personaje sunt văduva şi cei doi copii ai „iubiţilor pe vecie”).
În fine, a doua mea zi de vizionări s-a încheiat cu o producţie din China, The Old Donkey de Li Ruijun, al cărui protagonist pare din acelaşi univers cu Tuya a mult mai cunoscutului Wang Quanan. Formula e ştiută: disputa dintre generaţii, dintre modul de viaţă tradiţional şi cel modern, relaţiile de familie într-o lume în schimbare rapidă, legătura dintre ţăran şi animalul său, lupta pentru pământ în perioada colectivizării forţate, actori neprofesionişti (rude şi prieteni ai regizorului-scenarist) etc. Mi-a plăcut prima parte, însă, după ce bătrânul ţăran (a cărui poreclă dă titlul peliculei) este dus la spital de către fiică (singurul copil care mai grijă de el, la fel cum el a avut grijă de proprii părinţi), notele melodramatice devin prea stridente pentru un film realist. Totuşi, cineastul aflat la al doilea lungmetraj (după Summer Solstice din 2008) este, sunt sigur, un nume de care vom mai auzi, cel puţin prin festivaluri.
Părerea ta
Spune-ţi părerea