Politicianul veros, mafiotul care îşi doreşte, prin orice mijloace, să acceadă în politică şi medicul fără conştiinţă se întâlnesc în Poker - cel mai recent film al lui Sergiu Nicolaescu - la partide de poker pentru a pune ţara la cale. Horia, personajul pe care Vladimir Găitan îl joacă, e cel mai complex şi cel mai uman.
Iată un interviu cu Vladimir Găitan, în care aflaţi cum se face transferul de la rolul de pe scenă la rolul de pe ecran, cum s-a construit o carieră care a început cu Reconstituirea şi ce înseamnă o viaţă cu peste 45 de filme pentru marele ecran sau televiziune, pe lângă teatru.
Ceea ce mă interesează în mod special este: din perspectiva actorului, transferul de la rolul de pe scenă la rolul de pe ecran - cu atât mai mult cu cât la noi nu există cu adevărat o şcoală de actorie de film iar tu eşti un actor care a făcut foarte mult teatru, şi film, şi practic din meserie ai aceste date. Ar fi relevant, pentru tinerii şi viitorii actori, tocmai pentru că-i vorba de trecerea de la scenă la ecran, să ne vorbeşti puţin despre adaptările actoriceşti pe care l-ai făcut.
Vladimir Găitan: Este foarte adevărat că a fost o încercare destul de grea - mai ales că veneam cu nişte stereotipuri după şase ani de jucat pe scena Teatrului de Comedie. Aici e meritul lui Sergiu, care ne-a impus, şi a ţinut foarte mult să renunţăm la teatralitatea unor scene, pentru că fără să vrei povestea te arunca în zona aia, pe cărarea aia deja bătută! Şase ani să joci o piesă, îţi creează nişte reflexe de care scapi foarte greu. Dar, zic eu că experienţa şi filmele făcute m-au salvat, pentru că până la urmă personajele joacă puţin, dacă... şi cred că publicul va sesiza... e o cheie puţin autoironică, şi scenele de plâns, se apropie de zona asta puţin de... hai să spun "telenovelă" - telenovela neînsemnând un rabat de la calitate, dar însemnând un joc mai pasional, ca să nu zic chiar puţin "pătimaş",
aşa... Şi în cheia asta, personajele au logica lor. Evident că bătălia n-a fost uşoară, pentru că Sergiu ţine foarte mult la naturaleţe, şi observaţiile lui au fost foarte la obiect, în perioada filmărilor. Iar pe noi, evident că ne-au salvat experienţa şi vârsta, şi cred că ceea ce-a ieşit la ora actuală... Vezi, e foarte greu să comentez eu, cred că mult mai cinstit ar fi să ne spuneţi voi, care aţi văzut film şi care ne cunoaşteţi foarte bine, dacă mesajul şi prezenţa noastră şi prestaţia noastră este O.K. Aş fi foarte curios să mi se spună. Probabil că o să citesc.
Da, cu siguranţă. Acuma, pentru că tot dialogăm, sunt nevoit să fac şi o observaţie critică...
Vladimir Găitan (cu interes): Da!?
Mi s-a părut că anumite prim-planuri, şi chiar grosplanuri, care precum ştim evidenţiază la maximum expresivitatea actorului, au fost un pic supralicitate - sub aspectul ochilor, sub aspectul grimaselor. Oare acolo au fost nişte reminiscenţe de la concepţia scenică asupra momentelor respective?
Vladimir Găitan: Da... Ce se întâmplă - e un fenomen pe care şi eu l-am observat. Dacă ai urmărit scenele care curg, au mers foarte bine. În momentul în care fragmentezi, intervine acea ruptură care te scoate şi pe tine, ca actor, din stare. Plus că prim planul are nişte canoane ale lui îngrozitoare. El se face pentru a sublinia, dar nu e întotdeauna cea mai fericită soluţie pentru acţiunea filmului, şi într-adevăr: ruperea unei scene cu câteva prim-planuri, dacă nu sunt foarte bine făcute, nu face decât să strice, iar observaţia ta este foarte pertinentă, pentru că efectiv şi pe mine m-au deranjat pe undeva, fiindcă într-adevăr rup ritmul filmului şi nu sunt foarte edificatoare. Prim planul are, cum spuneam, canoanele lui: o dată, pentru că nu poţi să te mişti, nu mai ai libertatea pe care o aveai în scenă, mişcările sunt foarte limitate, ţi se dă o rigiditate care brusc transmite falsul pe ecran. Pentru că nu poţi să te mişti, eşti încadrat aşa, ai făcut aşa, şi-ţi iese nasul din prim-plan! Nu-ţi mai cade lumina, te cerţi cu operatorul, te cerţi cu regizorul, dar pe ei nu-i interesează, fiecare e pe felia lui. Faptul că tu ieşi din firesc şi din personajul ăla care curge şi e spumos şi adevărat face ca brusc să apară, aşa, o mască, şi zice: "Da' tu ce părere ai?" Şi toate astea nu fac decât să strice! M-au deranjat şi pe mine! Pentru că, iarăşi, repet: prim-planul are nişte canoane la care cred c-ar trebui să se renunţe - şi pentru economia filmului, şi pentru personajul în sine. M-au deranjat!
Dintre cele trei personaje, favoritul meu este Horia, pentru că e cel mai complex şi cel mai uman. Ceilalţi doi sunt grobieni, unilaterali şi schematici - dar Horia are două feţe: Horia e şi un om fin, pe lângă venalitatea care s-a acumulat în el. Ce ne poţi spune despre personaj sub aspectul acestei dualităţi, între intelectualul, medicul şi evident omul de-un anumit rafinament, şi tot ceea ce s-a adunat în el ca să-l facă să fie, în ultimă instanţă, asemenea celorlalţi doi?
Vladimir Găitan: Da' să ştii că nu mi-a fost uşor, pentru că am foarte mulţi prieteni doctori, am în familie doi medici, şi în general (zâmbind) am o vârstă care din ce în ce mai des bate la uşa spitalelor! Îţi amintesc c-am făcut şi un infarct în timpul filmărilor, (amuzat) şi a fost nostim că am ajuns la urgenţă, şi când doctorul care-mi lua istoricul, apariţia acelei dureri absolut specifice infarctului, aplecat peste mine, m-a-ntrebat ce s-a-ntâmplat, şi i-am spus că filmam la "Poker"... (Autoironic, imitând tonul strepezit al medicului): "Ştiu, am văzut piesa!" (Râdem amândoi.) Şi-atunci l-am întrebat (râzând): "Şi credeţi că mai am vreo şansă, domnul doctor?" A fost drăguţ, pentru că a râs şi a avut umor.
Oricum, nu mi-a fost uşor, pentru că-ţi spun sincer: piesa s-a născut sub regia lui Tocilescu, care este un regizor destul de sălbatic, ca să folosesc un eufemism, şi are o cruzime a lui, personajele sunt chiar groteşti la un moment dat, le diabolizează, şi pentru mine a fost foarte greu fiindcă eu chiar îi iubesc pe medici, chiar iubesc această breaslă, o înţeleg foarte bine pentru că am o suferinţă mai veche şi bat la uşile astea de foarte mulţi ani de zile, am văzut căderea acestui sistem şi o cunosc foarte bine, şi de-asta am încercat ca acest personaj, să nu semene cu celelalte două. Nici nu poate să semene, pentru că în continuare eu vreau să cred că această breaslă se va salva şi că personajul meu este doar o tuşă, aşa, puţin mai crudă, în care vreau să cred că tot mai puţini medici se vor regăsi. Am avut - te rog să mă crezi, şi ţi-o spun cu sinceritate - am avut musafiri, invitaţi, foarte mulţi medici, au avut nişte reacţii foarte favorabile, spunându-ţi din nou că personajul, pe scena teatrului, e chiar mai grobian. Şi au avut reacţii foarte civilizate. În schimb, am avut în sală senatori care s-au supărat şi nu s-au regăsit în personajul lui Teodosiu. Deci, oamenii reacţionează foarte special, şi rolul nostru este, într-un fel, să-i tragem din când în când de mânecă, să le amintim că trebuie să coboare cu picioarele pe pământ, şi dacă personajul meu are aceste calităţi aşa, a fost absolut voit. Cred că aşa arată. Adică există personajele noastre, din păcate, în jurul nostru, şi ele sunt destul de dese, dacă nu greşesc. Reacţiile voastre au fost de-a dreptul extraordinare, faţă de ce se spune în film, şi sunt foarte curios care vor fi reacţiile spectatorilor. Pentru că ăla e pulsul cel mai real.
Şi o ultimă întrebare: de la personajul din "Reconstituirea", şi de la Athos - de la acei paji, acele nuiele, acei tineri practic puri şi neprihăniţi, şi până la tipul de personaje de-acum, cum e acest Horia, şi cum sunt alte personaje proprii acestei vârste, acestei epoci şi acestei complexităţi, cum ţi-ai descrie arcul carierei înscris între aceste două repere?
Vladimir Găitan: Uite, am să-ţi fac o mărturisire: acum câteva zile am primit o invitaţie din partea Institutului Cultural Român, să prezint filmul "Reconstituirea" la Londra. E o iniţiativă lăudabilă, zic eu, pentru că diaspora noastră poate să devină foarte consistentă în străinătate, şi faptul că s-au gândit la "Reconstituirea" a fost pentru mine o surpriză foarte plăcută. Sper să ne vedem după ce mă-ntorc, după 25 aprilie, când vom reveni în ţară şi eu, şi George Mihăiţă, şi o să pot să-ţi povestesc care-a fost reacţia, vis-a-vis de "Reconstituirea". Dar pot să-ţi spun, legat de faptul că am văzut filmul recent, pentru că-l revăd întotdeauna cu o mare plăcere, şi descopăr cu tristeţe că personajele din "Reconstituirea" sunt încă foarte actuale. Cu tristeţe o spun!
Deci, dacă stăm să ne uităm şi să-i amintim cititorului tău cinefil credincios, dacă mă gândesc la George Constantin, personajul lui nu e cu nimic diferit de senator... Poate că acolo există un personaj luminos cu care eu mă pot confunda, Emil Botta, intelectualul oraşului şi aşa mai departe. Deci, arcul ăsta peste timp are o legătură, are o legătură frumoasă, şi cred că Vladimir Găitan, la şaizeci şi trei de ani, o face aproape inconştient, datorită întâmplării, întâlnirii - pentru că un scenariu este o întâmplare, o întâlnire fericită, cu un text bun, şi care te pune în situaţii reale. Şi pentru că m-ai provocat, într-adevăr: dacă mă uit în urmă, personajele mature din "Reconstituirea" seamănă la indigo cu personajele din "Poker". (Râde): Din păcate, nu s-a prea întâmplat nimic în toţi anii ăştia, aceste personaje există printre noi, şi trebuie să ni le asumăm. Asta e partea tristă a lucrurilor...
Părerea ta
Spune-ţi părerea