Cel mai recent film în care joacă Valentin Teodosiu este Poker, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Personajul său este Claudiu Viţelaru - un tip grobian, damnabil.
Totuşi, felul în care îl compune actoriceşte îl umanizează, îi creează şi alte nuanţe, şi alte faţete. Iată, mai jos, un interviu cu actorul care a jucat în aproximativ 40 de filme de lungmetraj sau televiziune.
După rolurile din ultimii ani, mi s-a confirmat impresia, că eşti genul de actor total: puternic, neinhibat şi foarte disponibil. Chiar şi-n unele filme foarte slabe - n-o să dau aici exemple - ai tăiat brazdă. Faţă de acest rol, mă interesează următorul lucru: Claudiu Viţelaru e evident un tip grobian, damnabil, otova şi aşa mai departe. Totuşi, felul în care l-ai compus actoriceşte îl umanizează. Despre asta aş vrea să-mi spui pentru început.
Valentin Teodosiu: Păi şi senatorii noştri, şi deputaţii noştri, par "umani"! Nu sunt. Pentru că dacă ar fi, în primul rând ar iubi cultura! Nişte conducători care nu dau doi bani pe cultură au soarta pe care o merită. Îmi spunea Vladimir Găitan în timpul proiecţiei dinaintea conferinţei de presă: "Fii atent la Alexandru Bindea, ce seamănă cu Voicu!" Senatorul meu a fost verificat de senatori, care au venit de la primele spectacole la teatru, şi sigur că erau de la toate partidele, două-trei partide pe seară, şi râdeau de se tăvăleau; ba mai trimiteau şi alţi colegi să se vadă, crezând - sperând - că este vorba despre aceia, nu despre ei înşişi.
Eterna poveste cu Jupânii Dumitrache ai lui Caragiale...!
Valentin Teodosiu: Păi da. Deci, sunt mulţumit de acest rol, mai ales că diferenţa dintre spectacolul de teatru pe care l-ai văzut şi film este că spectacolul e perfectibil, noi îl aducem la zi. Orice se întâmplă, mizerie politică şi aşa mai departe, noi băgăm câte o replică, o aluzie... Ceea ce-mi doresc este ca tinerii, respectiv chiar şi fiul tău, care ştiu că are o cultură pe care tu i-ai indus-o, şi cinematografică şi teatrală, şi care se vede că a citit - apropo, sper că citeşte cărţi, nu se uită pe diagonală, sau pe computer!
Slavă Domnului, slavă Domnului! Am avut grijă de asta!
Valentin Teodosiu: Bravo, felicitări! Aşa cum şi eu o să fac cu copiii mei. Sper ca aceşti tineri să fie fascinaţi, să râdă, să se amuze de acest film, pentru că ei sunt viitorul nostru, ei trăiesc cum trăiesc, şi cum îşi închipuie şi văd şi speră să trăiască mai bine, cum sperăm şi noi şi am sperat tot timpul, fiind sacrificaţi ca toate generaţiile noastre... sperăm ca măcar ei să apuce ceva, pentru că, după cum vedem şi eu, şi tu, nu prea avem lumină la orizont. Dimpotrivă - avem o luminiţă la capătul tunelului!
Eterna...!
Valentin Teodosiu: ...Mda. Şi mai sper ceva: ca aceste găşti oribile, care se înfruntă între ele, "minimaliştii" şi "maximaliştii", să dispară. Am avut o surpriză la această vizionare: s-a râs şi s-a aplaudat - ceea ce, de obicei, nu se întâmplă. Vom vedea din cronici. Sper ca acest film să nu aibă soarta - şi Sergiu ştie, şi are spectatorii lui - să nu aibă soarta filmului lui Mălăele "Nunta mută", care este vândut în treizeci şi două de ţări, şi-n România i-a cumpărat cineva drepturile de difuzare pe şapte ani şi nu-l difuzează nicăieri - făcând parte din gaşca "minimaliştilor". Aşa ceva este oribil. M-au întrebat oameni: "Dom'le, da' vreau să văd filmul, unde e? E pe net, e pe aia...?" Nu contează. Sigur că l-am văzut şi-l vom vedea şi pe net, da'... filmul trebuie să fie văzut la cinematograf.
Mă bucur şi-i doresc sănătate lui Sergiu, că şi-a revenit, pentru că la filmări, care au durat douăzeci şi şase de zile, ne-a fost extrem de greu - n-aveam nici timp de masă, nici timp de râs, nici timp de nimica. Noi a trebuit să dăm "delete" şi să uităm textul din piesă, care-n mare parte e şi aici, că la scenariul de film e, evident, altceva... Nu prea ne-a convenit, i-am spus şi lui Lustig, pentru că a trebuit să învăţăm alt text, să jucăm alt text, şi altfel - acolo se joacă într-un fel, aici se joacă în alt fel. Acolo trebuie să te-audă şi fraierul din ultimul rând, care săracul dă două sute, o sută cincizeci şi şapte de mii cinci sute - apropo, e cea mai ieftină distracţie din România, nici la Cora nu stai două ore cu banii ăştia, te dă afară: "Mai doriţi ceva?" Dacă nu - huittt, afară! La cinematograf e ceva mai scump, cinematografe nu mai avem... Spunea Nicolaescu într-un interviu, pe un canal, l-am văzut alaltăieri seară, spunea că din opt sute de săli de cinema, din România, mai sunt treizeci şi două. Sunt oraşe mari care nu au cinematograf - sau, dacă au, acolo se desfăşoară dansuri la bară, şi câte o proiecţie cu ninja sau cu filme de doi lei. Sperăm să ne plimbăm cu filmul ăsta atât înăuntru, cât şi afară... Să-i urăm la mulţi ani, pentru că marţi, 13 aprilie, marţi 13, repet, face optzeci de ani. Nu mai are decât două, trei, patru, până-n cinci - maximum zece filme de făcut!
Mi-ai luat-o deja înainte, cu următoarea întrebare, aşa că-ţi voi cere doar s-o completezi cu o serie de elemente de natură tehnică, privitoare la transferul actoricesc al abordării şi al mijloacelor de expresie de la rolul de pe scenă la rolul de pe film. Noi încă nu avem cu adevărat o şcoală de actorie de film, se încearcă, se începe acum, dar tinerii au nevoie să cunoască mai bine aceste elemente concrete ale meseriei, iar rolul ăsta e un exemplu ideal despre care putem discuta.
Valentin Teodosiu: Neşansa tinerilor actori este, una, că se fac filme de trei ori mai puţine... se făceau treizeci şi patru, acum se fac douăsprezece, speră C.N.C.-ul paisprezece... ba chiar de patru ori... şansa noastră - şansa mea e că am făcut şaptezeci şi şapte de filme până acum... şansa mea este că am filmat cu mari actori ai lumii... şansa mea este că am făcut Iorga, la treizeci şi cinci de ani ca rol de şaptezeci de ani, ceea ce este un caz unic în cinematografia mondială, au a fost, pentru că de curând, acum un an, doi, un tânăr de douăzeci şi cinci de ani a jucat un rol de optzeci de ani - dar probabil l-a ajutat şi computerul; pe mine nu m-a ajutat decât machieuza. Şi trebuia să joc rolul profesorului Iorga, celebrul savant [în filmul "Drumeţ în calea lupilor", 1988, regia Constantin Vaeni - n.Pb.]. E nevoie de muncă... enorm de multă muncă... La Iorga am stat mai mult cu Vaeni decât cu nevastă-mea: de dimineaţa până la patru dimineaţa. Plecam acasă, mă culcam, reveneam, ca să stăm de vorbă, să ne apropiem, să ne cunoaştem. Noi ne cunoşteam de la "Imposibila iubire" a lui Marin Preda, din '81. Dar în '88 a venit rândul acestui film - care nu ieşea niciodată, dacă n-ar fi fost Revoluţia. Ba chiar, a fost găsit în Primăverii, jos, la sala de proiecţie a lui Ceauşescu. Asta este şansa noastră, a fost şansa noastră şi este, deci mie mi-e mai uşor să trec de la teatru la film... Alfel, nu este uşor. Nu este întru totul uşor nici chiar pentru mine, fiindcă mie-mi sună-n cap textul de la teatru, şi tonurile de-acolo. E nu sunt un actor "de tonuri", dar totuşi le am în mine; sunt ale mele, şi sunt în mine. Şi-atuncea am încercat la filmare să uit tot, să-nvăţ noile replici, ca să pot să-mi fac treaba mai departe.
Parcă-mi citeşti gândurile! Din nou mi-ai luat-o înainte, chiar voiam să te întreb despre Iorga, pentru că din toată galeria ta, e rolul care mi-e mie cel mai drag. Ceea ce vreau acum să te-ntreb este: tu, ca actor, cu uriaşa ta disponibilitate, cum regăseşti în tine relaţia dintre un personaj ca Iorga, şi personaje ca senatorul Viţelaru, ca tovarăşul Stan, ca personajele de la Daneliuc etc.?
Valentin Teodosiu: ...Şi din "Şobolanii roşii"! (Râde.) Da... Unul dintre cele mai mari complimente pe care le-am primit a fost a doua zi dimineaţa după ce s-a dat pe postul de televiziune TVR-1 un teleplay care se chema "Celula poetului dispărut", al lui Ioşca Naghiu...
Dumnezeu să-l ierte...
Valentin Teodosiu: ...unde jucam un miliţian de pe vremea lui Ceauşescu şi un poliţist după Revoluţie. Acolo venea Mircea Diaconu, cel care fusese închis pe vremea lui Ceauşescu, să-şi vadă celula în care a stat, şi eu îl primeam cu zâmbetul pe buze, prezentându-i scuze pentru ceea ce-a fost, dar alternau scenele de pe vremea lui Ceauşescu cu scenele de pe vremea de-acum. Şi... evident că eram o bestie pe vremea lui Ceauşescu, era filmat excepţional... A avut un impact extraordinar, m-am dus la piaţă a doua zi, am cerut un kilogram de roşii, dar am vrut să iau una, să văd cum sunt... şi ţăranul m-a-ntrebat (râzând): "Scrii poezele, 'tuz Dumnezeu' mă-tii?" - aşa vorbeam cu el pe vremea lui Ceauşescu, cu Diaconu. Şi plecând din Amzei spre teatru, unde aveam repetiţie, m-au oprit doi poliţişti şi mi-au spus: "Maestre, sunteţi mai bun ca noi!"
Părerea ta
Spune-ţi părerea