Totul despre El secreto de sus ojos, câştigătorul Oscarului pentru Cel mai bun film străin, şi despre contracandidaţii lui

Pe de altă parte, vorbind tot în termeni de miză, Ajami ar fi trebuit să cântărească la fel de greu în ochii Academiei ca un Das weisse Band.

Titlul se referă la un cartier din Jaffa, Israel (cartier descris destul de schematic) unde musulmanii, creştinii şi evreii trăiesc împreună, dar nu în relaţii bune. Pentru început, un adolescent este împuşcat în faţa casei. Povestitorul, un băieţel pe nume Nasri (Fouad Habash), vecin cu victima, susţine că ţinta era de fapt fratele lui de 19 ani, Omar (Shahir Kabaha), un tânăr la locul lui, dar care a intrat în vizorul unui grup de beduini din cauză că unchiul băieţilor a împuşcat pe unul de-al lor (în realitate respectivul beduin încerca să-i jefuiască unchiului restaurantul). Abu Elias (Youssef Sahwani) se oferă să împace familia lui Omar cu grupul de beduini: dar prin asta, Omar devine dator lui Abu Elias, şi vai de cine îi e dator... Doar pentru a înrăutăţi lucrurile: Omar şi fiica lui Abu Elias, Hadir (Ranin Karim),  vor să se căsătorească, dar Abu Elias se opune. Şi e doar începutul unei încurcături de personaje şi povestiri, toate legate între ele. Abu Elias se foloseşte de un puşti de 16 ani, Malek (Ibrahim Frege), imigrant ilegal din West Bank, care încearcă să facă rost de bani pentru a-şi ajuta mama bolnavă. Malek şi Omar mai au un prieten, Binj (Scandar Copti, unul dintre scenariştii-regizori), care are probleme cu drogurile. Între timp, Dando (Eran Naim), un poliţist, îşi caută fratele.

Filmul - cu scenariul şi regia împărţite de Scandar Copti (un arab israelian) şi Yaron Shani (un evreu), aflaţi ambii la primul lor lungmetraj - îşi derulează „capitolele" în afara unei ordini cronologice, lucru ce permite prezentarea faptelor din puncte de vedere diferite. Astfel, multe dintre bănuielile spectatorului se dovedesc greşite. Iar acest lucru e probat o dată ce mai multe fapte ies la iveală. Filmul începe cu scena în care un trecător nevinovat e împuşcat deoarece a fost confundat cu Omar. Şi această greşeală tragică e revelatoare pentru tot restul filmului: o serie de lucruri greşit înţelese, cu repercusiuni tragice. E inevitabilă o comparaţie cu Crash, cum spuneam şi mai sus, deşi Ajami porneşte de la filmul american şi ajunge la un rezultat mult mai bun. Atât Copti cât şi Shani lucrează preponderent cu actori neprofesionişti şi le permite să improvizeze cât mai mult la capitolul dialog, conferind filmului un aer de autenticitate; iar coincidenţele care leagă personajele sunt naturale, nu căutate, şi sunt reprezentative pentru modul în care căile străinilor se întâlnesc: "Ştiu că pot să simt ceea ce e pe cale să se întâmple", povesteşte Nasri la început: şi un sentiment de spaimă bântuie întregul film. Ajami este întunecat, dar nu pesimist - mai degrabă generator de suspans. Ca şi alte filme bune, poate să ne ducă în locuri întunecate - dar fără a ne abandona acolo. Cartierele rău-famate ale Israelului sunt la fel cu cele rău-famate de peste tot, şi - totuşi - personajele,  deşi vinovate, nu sunt culpabilizate: musulmani, creştini, evrei sunt vinovaţi pentru că aşa e natura umană.

The Milk of Sorrow ar fi putut, de asemenea, să atragă foarte multe voturi. Deceniile de violenţă din Peru (anii '70 -'90) constituie fundalul acestui film lent, dar reuşit, semnat de Claudia Llosa. Primul film al regizoarei a fost proiectat atât la Sundance cât şi la Rotterdam, câştigând şi un Urs de Aur la Berlin. Filmul este static şi sumbru.
Fausta (Magaly Solier) e născută ca urmare a unui viol, în timpul celei mai violente perioade din istoria Peru-ului. La moartea mamei (care se petrece la începutul filmului), Fausta se hotărăşte să-i transporte rămăşiţele înapoi din mahalalele oraşului Lima în satul ei natal. Pentru a reuşi, trebuie să-şi înfrunte teama uriaşă care a făcut-o să fie singuratică toată viaţa, având în acelaşi timp probleme cu şeful care nu vrea să-i dea banii meritaţi.
După o vizită la doctor împreună cu unchiul său Lucido (Marion Ballon), spectatorul află că Fausta, după ce şi-a introdus un cartof în vagin cu mulţi ani în urmă, a făcut ca tuberculii să i se răspândească în corp - o alegorie a fricii care s-a perpetuat în conştiinţă; în registrul unui "realism magic" acesta va scoate frunze verzi).
Filmul se bucură de o imagine bine realizată, cu multe scene memorabile, însă - cea mai de efect tehnică - sunt cântecele pe care întâi mama, apoi Fausta însăşi, le cântă de-a lungul filmului - ele vor rămâne în memoria spectatorului. La sfârşit, Fausta a ajuns la ocean, cu rămăşiţele mamei: ea cântă încet şi emoţionant: "Priveşte marea, mamă!".