The Thing: Creatura se întoarce

Povestea din The Thing (1982, regia John Carpenter ), un thriller clasic despre paranoia şi un studiu asupra încrederii, cu efecte speciale de pionerat, este readusă pe marele ecran din 9 decembrie, în prequelul cu titlu omonim. "Temele paranoiei şi izolării sunt aceleaşi ca în filmul lui Carpenter, însă efectele nu pot fi considerate o îmbunătăţire a originalului", e de părere David Edwards de la Daily Mirror. "The Thing al lui Van Heijningen Jr. este - la suprafaţă - un thriller SF perfect potrivit publicului de azi, prin secvenţele care sperie", scrie Lisa Giles-Keddie de la publicaţia Real.com. "Însă linia dintre omagiu şi copiere, în raport cu filmul original, este una uşor de sărit, iar noul The Thing se află chiar pe această linie", e de părere criticul Christopher Orr, de la The Atlantic.

The Thing, în regia lui Matthijs van Heijningen Jr., a primit trei stele din cinci din partea publicului, conform rottentomatoes.com, şi o cotaţie mai slabă din partea criticii. Filmul, care are curajul să aducă pe ecran o poveste clasică de mare succes, intră la cinema weekendul acesta.

The Thing datează din 1938, când cunoscutul scriitor de science-fiction, John W. Campbell Jr. a publicat nuvela de groază “Who Goes There?”, o poveste terifiantă care relatează întâmplările dintr-o bază de cercetare din Antarctica, când cercetătorii dezgroapă din gheaţă o navă extraterestră. Inspiraţi de nuvela lui Campbell, Howard Hawks şi Christian Nyby au creat în 1951 filmul The Thing From Another World. Thrillerul iniţial insista pe viziunea lui Campbell asupra paranoiei de grup, făcând o adevărată paralelă cu perioada Războiului Rece. Treizeci de ani mai târziu, John Carpenter s-a întors la cartea lui Campbell pentru a se inspira pentru scenariul şi regia filmului The Thing, din 1982. Datorită efectelor sale novatoare, filmul, scris de Bill Lancaster şi produs de David Foster şi Lawrence Turman, a devenit un thriller clasic care a inspirat o întreagă generaţie de fani şi realizatori. În 2004, producătorii Marc Abraham şi Eric Newman au realizat blockbuster-ul Universal, Dawn of the Dead. Imediat după lansarea lui, directorii executivi ai studiourilor s-au adresat partenerilor lor cu propunerea de a realiza alt proiect asemănător. Newman îşi aminteşte prima lor discuţie: “Nimeni nu are o carieră mai bogată în materie de filme de groază decât studioul Universal. Ei au continuat, ‘Priveşte întreaga noastră bibliotecă de scenarii. Ce-ai spune de The Thing - Creatura?’ Prima noastră reacţie a fost ca filmul iniţial nu putea fi imbunătăţit; nu se putea obţine o versiune mai bună a filmului The Thing. Acesta nu era un film care să poată fi refăcut sau reactualizat...

"Fiind un prequel pentru vechiul The Thing ( încheierea duce la subiectul primului film), noul The Thing este practic un remake, e de părere criticul de film Eric D. Snider", de la publicaţia Film.com, deşi producătorii l-au prezentat ca un prequel. "Personajele au nume diferite, dar au acelaşi rol şi mor în aceeaşi ordine şi cam în acelaşi fel. Iar acţiunea e de fapt aceeaşi. Dacă ar fi acceptată că remake, ar fi unul fidel. Dacă ar fi fost lansat sub un alt nume, lumea l-ar fi descris drept o copie".

Creaturi şi efecte speciale

Când a apărut filmul lui John Carpenter, în 1982, efectele speciale erau create de Rob Bottin pionierul efectelor speciale, care a deschis calea spre acest nou gen cinematografic. Felul în care el a folosit efectele speciale tradiţionale şi protezele constituie şi azi un standard în domeniu. De atunci, datorită evoluţiei tehnologice, realizatorii au început să-şi pună următoarea întrebare: să folosească doar efectele pe calculator (CG), sau o combinaţie între CG şi efectele tradiţionale? Fanii genului horror şi ai filmului The Thing se temeau că vom folosi exclusiv CGI,” susţine Newman. Decizia la care s-a ajuns a fost uşoară. “Trebuia să realizăm filmul folosind cu precădere efectele tradiţionale,” spune Newman. “Realitatea este însă că efectele tradiţionale merg foarte bine cu CGI.” Regizorul van Heijningen considera că tensiunea din timpul aşteptării mostrului trebuia să fie şi mai înfricoşătoare ca apariţia lui propriu-zisă. “Acum putem face transformările pe calculator, dar rezultatul final implică totuşi protetica,” afirmă regizorul. “Am încercat să armonizez cât mai bine tehnica CG cu protetica. Trebuia folosită tehnica de filmare a lui Bottin. Nu trebuie să vezi totul în detaliu, ci numai atât cât să permită publicului să-şi imagineze monstrul.”

Tom Woodruff Jr. şi Alec Gillis au fost co-designerii şi co-creatorii efectelor în care era prezentă creatura. A trecut suficient timp, aproape 30 de ani, de când John Carpenter a realizat The Thing. Pentru specialişti ca Alec şi Tom, aceasta era o ocazie să aducă un omagiu filmului de căpătâi al vieţii lor profesionale. Nu cred că s-ar fi angajat la această treabă, dacă nu ar fi putut să respecte tehnica filmului original.”

Woodruff (care l-a şi interpretat pe monstru în costum) explică: “Conceptul lui Bottin şi al echipei sale în privinţa creaturii, care intră în fiinţa ta şi-ţi fură ADN-ul, a avut un impact enorm asupra noastră, care activam în domeniul efectelor. Când ni s-a dat să studiem „prequel”-ul, ni s-a îndeplinit un vis.” Gillis adaugă: “Încercăm să omagiem şi să fim în ton cu filmul lui Carpenter, pentru că el a fost un adevărat deschizător de drumuri. De asemenea dorim să definim regulile după care funcţionează această creatură, ce poate face şi mai ales, ce nu poate face. Dacă te ţii de reguli şi i le comunici publicului astfel încât acesta să ştie în ce lume a intrat, în momentul ăsta poţi începe să te simţi bine.”

Woodruff şi Gillis sunt de acord cu van Heijningen că monstrul trebuie să apară în flash-uri şi numai rareori în totalitate. Gillis explică: “Acesta e un film horror, in care lucrurile trebuie să apară în umbră; nu trebuie să le arăţi în întregime. Vroiam să fim judicioşi cu surprizele. Aici intervin machiajul special şi efectele animatronice. În felul acesta asigurăm spectatorului iluzia tactilă care apoi îl pătrunde şi-i cuprinde tot trupul.” Regizorul a fost foarte receptiv la viziunea propusă de ei. Woodruff comentează: “Matthijs a înţeles că noi vrem să mergem mai departe de crearea unui manechin pe care să-l mânuim în faţa camerei de filmat. El a înţeles că vrem să găsim modalitatea cea mai veridică de a-l prezenta ca parte a povestirii. E destul de sever în privinţa planurilor lui de dezvăluire a creaturii de-a lungul filmului.” Partenerul lui conchide: “Am folosit toate trucurile pe care le ştim. Puteam folosi cele mai sofisticate efecte animatronice, dar era bine să avem întotdeauna manechinul aproape. Nu am exclus nicio tehnică pe motiv că ar fi învechită şi nicio tehnică care ar părea prea modernistă pentru a o lua în seamă.”

La efectele tradiţionale a participat o întreagă echipă de efecte vizuale. Producătorul de efecte vizuale, Petra Holtorf- Stratton, descrie abordarea în felul următor: “Am vrut să obţinem ceva realist. Matthijs a fost foarte impresionat de realizarea Image Engine din filmul District 9 şi de realismul creaturilor. Ei au introdus idei foarte bune. Şi noi am folosit ADI pentru design-ul creaturii şi de asemenea efecte tradiţionale. ” Scenograful Sean Haworth a trebuit să facă faţă unei provocări de creaţie în momentul în care a început să studieze The Thing: el trebuia să creeze o imagine a filmului actual, care să vină în continuarea versiunii create de Carpenter. Haworth explică: “Am făcut o muncă de detectiv, analizând fiecare secvenţă. Multe dintre idei nu fuseseră speculate indeajuns, trebuia să le preiau şi să le selectez pe cele mai importante, care dădeau sens povestirii.”

Filmul a fost turnat în nordul districtului British Columbia (BC), ca şi în jurul oraşului Toronto. Despre filmările din BC, Newman comentează: “Sunt foarte multe locuri, unde nu sunt copaci, locul e pustiu, acoperit de zăpadă, care arată ca Antarctica…fără să te deplasezi până în Antarctica. Faptul că am ajuns la Stewart, BC, aproape de locul unde s-a filmat filmul original, nu este chiar o simplă coincidenţă.” Locaţia permitea realizatorilor să redea paranoia într-un mod foarte veridic. Newman adaugă: “Aceasta e o experienţă foarte claustrofobă pentru personaje. Faci 30 de paşi afacă din campus şi te poţi rătăci sau muri îngheţat în mai puţin de o oră. Aceasta idee făcea parte din descrierea realităţii de la faţa locului. Era important ca locaţia să fie arătată în toată frumuseţea ei, dar trebuia să reiasă faptul că era extrem de periculos să trăieşti acolo.”

Winstead a găsit că locaţia l-a ajutat foarte mult pentru conturarea personajului. “Izolarea e un element important din film, pentru că te simţi departe de oameni şi nu ştii în cine poţi avea încredere sau cu cine poţi vorbi,” spune ea. “Faptul că trăieşti într-o bază atât de îndepărtată, fără vecini, fără ajutor din partea nimănui, contribuie la sentimentul de paranoia şi claustrofobie.” Alegerea acestei locaţii a fost dictată şi de necesităţile producţiei, cum ar fi faptul că baza trebuia arsă până în temelii, activitate la care au participat cascadorii care s-au lăsat cu uşurinţă pârliţi de aruncătoarele de flăcări. Edgerton îşi aminteşte altceva despre evenimente. “La începutul lui aprilie lucram afară şi era ger,” spune el. “Spre sfârşitul perioadei de filmare, erau 30 de grade Celsius şi noi eram în aceleaşi haine… ca în Antarctica. Dacă ieşeai afară, toată lumea era în şort şi maieu. Temperatura înregistra nişte schimbări ciudate acolo.”