Geniul Carpatin care pe 26 ianuarie ar fi împlinit nouăzeci şi patru de ani (daca nu-l compostau puţin unii la Târgovişte, de Crăciun în '89), Meşter Cârmaciul, "Cel mai iubit fiu al poporului", şi cum îşi mai zicea, pricepându-se el la toate, da' chiar la toate, nu putea pierde din vedere nici filmul, evident - mai ales datorită imensului sau potenţial propagandistic (sau, la antipozi, subversiv).

Nu demult, Cristian Tudor Popescu a publict remarcabilul volum "Filmul surd în România mută" despre politica şi propaganda prezente în filmul românesc dinainte de 1989 - o lectură obligatorie pentru oricine e preocupat de o viziune amplă asupra fenomenului, dublată de configurarea aprofundată a diverselor contexte politice succesive situate la baza situaţiilor pe care le voi discuta în acest articol - evitând să repet analiza C.T.P.-ului, în favoarea elementului viu, concret, cunoscut din interiorul sistemului.

Primii ani sub Ceauşescu

După sinuozităţile de orientare ideologică din perioada Dej, mai ales în raport cu ruşii, Ceauşescu a trecut, conform bunului nărav al tuturor căpeteniilor politice care se succed, la demolarea atitudinilor şi pretinselor merite ale predecesorului său, pentru a cârmui o cinematografie aservită lui şi propriilor sale viziuni. Atunci, însă, în primii ani de domnie, o făcea destul de insidios, potrivit spiritului de "deschidere" spre popor şi spre lume pe care-l mima - mai ales că, după trei ani, ruşii i-au servit pe tavă "momentul 1968". O vreme, a existat o anume aplecare spre filmele de consum (aventuri cu haiduci, filme de acţiune, comedii, etc.). Nici din ele nu lipsea controlul ideologic, evident, dar factorul politic beneficia de o anume surdină.

Cel mai bun film al perioadei, "Duminică la ora 6" (1966, Lucian Pintilie), deşi avea ca eroi doi ilegalişti, manifesta o vădită atitudine ironică (mai ales în secvenţa când Irina Petrescu încearcă să-l înveţe pe Dan Nuţu engleza, sau când acesta închiriază un "şmoching") şi, în plus, avea o serie de date estetice de mare fineţe şi subtilitate (structură dislocată cronologic, un stil vizual extrem de insolit), ceea ce peste douăzeci de ani ar fi fost adevărate anateme cinematografice.

"Revoluţii": în industrie, cercetare, agricultură

Treptat, însă, Ceauşescu a început să dicteze diverse forme de falsificare a istoriei, orientându-se mai ales în jurul actului de la 23 august, 1944, confiscat de comunişti şi transformat în sărbătoare naţională. Se distinge, în acest sens, "Serata" (1971, Malvina Urşianu), un film nu lipsit de merite profesionale, dar care impunea ideea că partidul comunist ar fi făcut atunci totul (Regele fiind doar un figurant, câtă vreme partidele istorice nici nu "iezistau" - conform inimitabilei pronunţii a lui Nea Nicu). Am reţinut replica din epilog, despre eroul interpretat de George Motoi: "Cristea Alexandru! Unul dintre miile de comunişti care au spus DA, atunci, în august!" (La care tata, care era istoric: "De unde mii, că erau doar vreo două sute...").

În anii '60, eticheta aplicată zilei de 23 august era "insurecţia armată"; a devenit apoi "ziua eliberării patriei noastre de sub jugul fascist", iar după 1983 Ceaşcă a umflat-o în "revoluţia naţională antifascistă şi antiimperialistă". În 1984, eram în biroul lui Sergiu Nicolaescu, care se certa la telefon cu un politruc ce încerca să-l convingă ca, în "Ziua Z", să vâre în gura unor personaje cuvântul "revoluţie" - chestie care nimănui nu-i trecea prin minte în 1944.

De altfel, în acei ani odiossiniştri ai ultimului deceniu ceauşist, conceptul de "revoluţie" devenise o obsesie (atât istorică, precum şi contemporană – peste tot se făceau “revoluţii”: în industrie, în cercetare, în agricultură, în pi-pi-piscicultură, apud Sergiu Nicolaescu), şi-l auzeai în replicile din zeci şi zeci de filme.

Reconfigurarea istoriei prin filme

Dar, revenind la anii '70, putem constata cum ingerinţa Şefului în cinema se făcea tot mai puternic simţită. Un film-marcă este "Puterea şi adevărul" (1972, Manole Marcus), ai căror protagonişti, Pavel Stoian (Mircea Albulescu) şi Mihai Duma (Ion Besoiu) erau nimeni alţii decât... Dej şi Ceauşescu! La comanda expresă a lui Nea Nicu, scenariul lui Titus Popovici deforma abil realitatea anilor '50, prezentându-l pe Dej ca pe un conducător "bun dar cu unele lipsuri", care din fericire îl avea alături pe Ceauşescu spre a-l mai tempera şi a-i drege busuiocul abuzurilor. Era începutul unei politici consecvente de a reconfigura istoria prin filme, în genere scrise de Titus Popovici sau Francisc Munteanu.

Tot în 1972, thrillerul lui Sergiu Nicolaescu "Cu mâinile curate" nu numai că prezenta un Bucureşti fantasmagoric împânzit cu bandiţi şi gangsteri ca-n America prohibiţiei, dar îl lansa pe proaspătul comisar comunist Mihai Roman (Ilarion Ciobanu), numit la ordinele partidului, un erou fără prihană care-i făcea morală vechiului profesionist Tudor Miclovan cu replici gen: "Trebuie să fim Cu mâinile curate, Tudore! Cu mâinile curate!" - sau, una şi mai gogonată: "Când va fi comunism... şi va fi comunism... n-o să mai fure nimeni!" Ce-i drept, aici Sergiu îl punea pe Miclovan să răspundă: “E, om trăi şi-om vedea…”.

Dacă în primul film Roman se ocupa numai de hoţi şi ucigaşi, în al doilea ("Ultimul cartuş" - 1973) trecea la urmărirea unei piste de spionaj, pentru ca în următoarele două ("Conspiraţia" şi "Departe de Tipperary" - 1973, Manole Marcus), devenit un vajnic colonel de securitate, să anihileze partidele istorice, prin înscenarea de la Tămădău. Aici, manipularea prin dialoguri se folosea mai ales în sens opus, compromiţându-i pe ţărănişti şi liberali cu replici ridicole gen "Când vă văz, simţ o baie de iuventute!" sau "N-apăi, dragule, trăbuiesc percepute coniuncturile..." (rostite impecabil, de altminteri, de către Fory Etterle în rolul Senatorului Salvator Varga).

În fine, pentalogia lui Mihai Roman se încheia cu "Capcana" (1974, Manole Marcus), unde Ceauşescu dăduse ordin ca Roman să-i mazilească şi pe partizanii rezistenţei anticomuniste din munţi, prezentaţi aici ca o adunătură de foşti legionari şi bandiţi psihopaţi. În mod surprinzătopr, însă, autorii au reuşit să strecoare şi câteva accente satirice, mai ales prin Tovarăşa Silvia (Mariana Mihuţ), o utecistă naivă şi entuziastă care nu putea vorbi altfel decât în lozinci ("Nu aşa se face educaţia politică a maselor, tovarăşe!", "Tovarăşe Roman, eu nu ştiam cum aţi evoluat politic...", "Tovarăşi, nu intraţi în panică, probabil că afară sunt nişte manevre. Serbarea noastră continuă, daţi-i drumu'!"). Zece ani mai târziu, aşa ceva ar fi fost de neconceput într-un film românesc.

Asemenea atitudini şi dialoguri folosea, duplicitar ca întotdeauna, şi Sergiu Nicolaescu, mai ales în "Un comisar acuză" (1974), thriller de acţiune despre evenimentele din noiembrie, 1940, urmat de "Revanşa" (1978), unde comisarul Moldovan zădărniceşte rebeliunea Legionară din ianuarie, 1941, făcând acrobaţii pe un lift. Concesia adusă lui Ceauşescu se regăsea în comunistul Pîrvu (Amza Pellea), altul care vorbea ca din manuale: "Trebuie să fie cineva care să lupte pentru cinte, pentru dreptate socială..." - la care Moldovan i-o prelua la fileu: "...pentru desfiinţarea exploatării omului de către om, cunosc toate astea, cunosc." Nu lipsea nici un manifest citit de Amza cu prestanţa-i binecunoscută, încheind seria de lozinci mobilizatoare cu cuvintele: "Să ne unim forţele în jurul Partidului Comunist Român!"

Toate acestea aveau însă şi o motivaţie personală, pe lângă cele politico-ideologice - şi anume, Ceauşescu îşi construia tot mai insistent mitul biografic al unei adolescenţe trăite ca erou precoce al ilegalităţii, influenţând hotărâtor istoria României (să ne amintim că activiştii comunişti erau în ilegalitate până în 1945, fiind consideraţi agenţi ai unei puteri străine, URSS, pentru ca mai apoi - după 1945 - să devină eroi naţionali).

În chip ciudat, n-a cerut niciodată vreun film cu el ca personaj explicit (cu excepţia parţială a lui Mihai Duma, din "Puterea şi adevărul"), dar comanda numeroase pelicule care să consolideze contextul. Extrem de semnificativ, în acest sens, e următorul exemplu: în facultate, am scris pentru proiectul de diplomă un scenariu în care un bătrân pensionar, văzându-l zi de zi pe Ceauşescu la televizor, e biruit de remuşcări (căci îl stâlcise în bătaie cu patruzeci de ani în urmă, jandarm fiind) şi se duce să se predea la miliţie, de unde e dat afară cu amuzament dispreţuitor. (Ce-i drept, rezervasem un twist final secret, pentru după căderea regimului - replica: "Mai bine-l împuşcam atunci!"). Mi s-a răspuns că puteam face filmul, no problem - cu o singură condiţie: ilegalistul să fie un oarecare, "în nici un caz Tovarăşul Nicolae Ceauşescu!" Evident, nu m-a mai interesat, aşa că l-am lăsat baltă.

Citeşte pe pagina următoare despre Cei mai grei ani ai cenzurii şi despre criza cauzată de "Faleze de nisip" (Dan Piţa)! >>>