S-a stins un vulcan

Se impusese ca "un negativ de profesie", cum îl eticheta la un moment dat un comentariu din revista Cinema. Perfidia lui Stănică, din "Felix şi Otilia" (Iulian Mihu, 1972) rămâne inegalabilă, cu mult chiar peste portretul sugerat de paginile lui Călinescu. Şeful de bandă Paraipan (personaj care s-ar fi vrut un "legionar", ceea ce nu era nicidecum, căci scenariul şi regia mistificau cu deliberare istoria, chiar şi la nivelul tipologiei şi al profilurilor psihologice), din "Un comisar acuză" (1974) şi "Revanşa" (1978), ale lui Sergiu Nicolaescu, contura un portret impecabil al răului absolut - deşi incomparabil mai nuanţat rămâne perversul Lăscărică, din "Cu mâinile curate" (1972). Şi totuşi, versatilul făuritor de personaje nu era niciodată maniheist, chiar şi cei mai nesuferiţi dintre ticăloşii lui emanau o aură de charismă şi farmec - mai cu seamă Tăticu' din "Ilustrate cu flori de câmp" (Andrei Blaier, 1974), Diplomatul din "Prin cenuşa imperiului" (tot Blaier, 1976), sau Nae Girimea, din "De ce trag clopotele, Mitică?" (Lucian Pintilie, 1981).

Faţă de acest şir aproape continuu de monştri, sclipesc cu atât mai cald şi duios cele câteva personaje "pozitive" care ilustrează disponibilitatea nelimitată a actorului - ca în "Tatăl risipitor" (Adrian Petringenaru, 1974), "Evadarea" (Ştefan Traian Roman, 1975), "Zidul" (Constantin Vaeni, 1975), "Explozia" (1973) şi "Cuibul salamandrelor" (1977 - ambele, de Mircea Drăgan), sau recentul "Weekend cu mama" (Stere Gulea, 2009).

Dincolo de ceea ce înseamnă "adevărul personajului" (întotdeauna simţit ireproşabil), Dinică îşi îmbogăţea fiecare creaţie cu o marcă inimitabilă a propriei sale personalităţi (Atenţie! Mulţi încercau să-i imite, cu simpatie şi deferenţă, rostirea şi timbrul vocal - dar... adevărul este că doar credeau că i le pot imita!).

Avea un "ce" al lui, situat la zona instabilă dintre bun şi rău, dintre sinceritate şi făţărnicie, dintre căldura care îmbrăţişează şi dogoarea care pârjoleşte, dintre calmul rece şi tăioşenia glacială. Lucirile din acei ochi înguşti, adesea mijiţi întunecos sub stânjenul sprâncenelor, ascundeau taine nebănuite, şi nu fără penumbre înfricoşătoare... Fermecător şi cumplit îi era rictusul, într-a sa tăietură piezişă peste dinţi, fie că transmitea căldura poznaşă a unui bunic sau cruzimea letală a unui demon cu chip de om. Recognoscibil oricând şi niciodată sută la sută acelaşi, îmi inspira fără tăgadă o comuniune de valori cu confraţi de-ai lui ca Peter O'Toole, Jack Nicholson, Robert de Niro, Al Pacino, Anthony Quinn, Aleksandr Kaliaghin, Nikita Mihalkov, Takashi Shimura - şi câţi şi mai câţi, de pe acel palier superlativ... cu o necesară precizare: spre deosebire de unii sau alţii dintre aceşti titani, pe Gheorghe Dinică nu l-am văzut niciodată, nici măcar din greşeala altcuiva, jucând mai prejos de bolta propriei sale perfecţiuni.

Dumnezeu ne-a luat atâţia actori-tezaur, în ultimii ani. N-avem ce face, asta-i viaţa... viaţa... Ah, da! Era una din vorbele lui! Îmi amintesc replica din "Prin cenuşa imperiului" - cu ce combinaţie inegalabilă de cinism şi fatalism rostea: "Deh... viaţa..." (preluându-şi astfel propriul tic verbal din realitate, cu aceeaşi intonaţie). Viaţa, care nu poate ocoli nicicând scadenţa finală - faţă de care, îndeobşte, reacţionăm meschin şi egoist: de ce l-ai luat, Doamne, de ce tocmai pe el...? Umanitatea, însă, ne îndatorează să reţinem că, în ultima vreme, marele actor era teribil de bolnav. Cu demnitatea, modestia şi bunul-simţ care l-au caracterizat întotdeauna (astfel valorizând şi mai mult, prin contrast, detestabilele canalii şi lichele pe care cu atâta măiestrie le compunea pe scenă şi ecran), Gheorghe Dinică a păstrat discreţia asupra suferinţelor care-i devorau insidios creierul, izvor al atâtor roluri unice, şi trupul împrumutat inepuziabilei galerii de personaje. După tot ce-a dăruit culturii acestei ţări, şi publicului, şi nouă, tuturor, e limpede că acum la bine s-a dus, nu la rău - de-a dreapta Tatălui, unde orice păcate omeneşti va fi săvârşit, de bună seamă îi sunt iertate. Să-l petrecem, dar, cu iubirea cuvenită unui înger tenebros ca el, şi printre lacrimi să-i adresăm... nu o ultimă, ci doar cea dintâi dintr-un şir nesfârşit de mulţumiri.

Dormi în pace, Nea Gigi - că mult bine ne-ai adus!