Am avut ocazia să văd Once Upon a Time in Anatolia la Festivalul de Film Independent Anonimul, în a doua săptămână din august. Filmul turcesc, în regia lui Nuri Bilge Ceylan, lua Marele Premiu la Cannes anul acesta. Asemenea filmului românesc Poliţist, adjectiv, reflecţiile filozofice se nasc din contextul aplicării procedurilor poliţieneşti. Standardizate şi de cele mai multe ori absurde.
La o scară mult mai largă decât până acum (în producţiile precedente Nuri Bilge Ceylan avea o distribuţie din câţiva actori), filmul Once Upon a Time in Anatolia marchează o schimbare de direcţie a regizorului turc, care seamănă mai degrabă cu producţiile româneşti Aurora şi Poliţist, adjectiv decât cu Distant şi Climates, anterioarele filme ale lui Ceylan.
Acţiunea filmului Once Upon a Time in Anatolia are un ritm lent, subiectul este o veritabilă călătorie a poliţiei pentru a localiza un cadavru în decursul unei nopţi, asta după ce asasinul a mărturisit fapta, însă nu poate (sau nu vrea) să identifice şi locul. Primele 90 de minute se petrec într-un cadru nocturn, şi e vorba doar de dialoguri între bărbaţi. Restul filmului se petrece dimineaţa următoare, în oraş, unde procurorul şi medicul instrumentează cazul.
Filmul turcesc este unul cu adevărat reuşit, o stare generală de melancolie (venind mai ales din expresia tristă a medicului jucat de Muhammet Uzuner) aminteşte de senzaţia apăsătoare pe care ţi-o dădea Poliţist, adjectiv. Ceylan mereu dă de înţeles că ceva important s-a petrecut cândva în trecut şi totuşi a rămas nerezolvat. Mobilul crimei, de asemenea, rămâne un mister, ca şi melancolia care îi apasă pe cei doi protagonişti, medicul şi procurorul. Şi tot ce ştim este că relaţia cu femeile este, se pare, motivul pentru conflictele aflate undeva în adâncul acestei poveşti.
Părerea ta
Spune-ţi părerea