Iluzionistul a câştigat sâmbătă, 4 decembrie, la Tallinn (Estonia), Oscarul european, adică titlul de Cea mai bună animaţie europeană a anului 2010, acordat de Academia Europeană de Film. Animaţia rulează în cinemtaografele din România în acest moment, fiind singurul film - premiat de Academie sâmbătă - ce poate fi văzut luna aceasta de români pe ecran mare.
Rareori se produce un asemenea concurs de împrejurări - găsirea unui manuscris pierdut, a unui tablou ascuns sub vopselele altei picturi, a unei partituri de care nu ştia nimeni - care să echivaleze cu revenirea printre noi a câte unui mare artist, de mult trecut în nemurire.
O conjunctură cu totul aparte, specifică celei de-a şaptea arte, este cea exemplificată de destinul providenţial al acestui film: la douăzeci şi opt de ani după ce a încetat din viaţă, Jacques Tati "revine" pe ecrane prin intermediul scenariului «L'Illusioniste», transpus în sfârşit pe peliculă la iniţiativa fiicei sale, Sophie Tatischeff (adevăratul lor nume de familie) - căreia îi fusese dedicat din capul locului, ca o scrisoare de dragoste paternă. Scris în urmă cu aproape o jumătate de secol, scenariul a zăcut în arhivele C.N.C. din Franţa, catalogat sub indicativul sec «Film Tati Nr. 4», până când Sophie a văzut «Les Triplettes de Belleville» (2003) şi a avut revelaţia că viziunea cinematografică a lui Sylvain Chomet ar fi putut oferi cheia realizării postume a filmului. Căci protagonistul nu era decât un alt avatar al lui Monsieur Hulot şi, în lipsa interpretului său hărăzit, filmul ar fi fost de neconceput - în afara cazului când magia animaţiei ar fi putut readuce la viaţă magia lui Tati.
La fel ca legendarele «Jour de fête», «Les Vacances de Monsieur Hulot», «Mon oncle», «Play Time» sau «Trafic», "Iluzionistul" trăieşte printr-o combinaţie cu totul aparte de umor, tandreţe şi inteligenţă - cărora deceniile trecute de-atunci le adaugă şi o tuşă consistentă de nostalgie, în deplin acord cu însuşi sensul central al filmului. «Passe-Passe» este un personaj depăşit de istorie: meseria lui de prestidigitator se îndreaptă spre dispariţie (excelentă secvenţa de început, cu formaţia muzicală ale cărei bisuri ţin sala ocupată până când, pentru bietul scamator, mai rămân pe scaune doar un puşti blazat cu bunică-sa), obligându-l să-şi caute supravieţuirea prin localuri, bâlciuri şi teatre tot mai mărginaşe, de provincie - unde o va întâlni pe neprihănita Alice, de-aici pornind toată povestea (pe care prefer să nu v-o divulg, căci chiar merită să-i ocrotim prospeţimea).
Scenariul poartă într-adevăr amprenta inegalabilului talent al lui Tati, care ştia să combine factorii dramatici, motivaţiile şi cauzalităţile pe cât de firesc, pe atât de imprevizibil şi semnificativ (aici, urmărind dihotomia dintre trucurile proprii iluzionismului şi credinţa în magie, până la cele mai neaşteptate consecinţe). Din păcate, tocmai în raport cu aceste articulaţii dramaturgice se relevă principala neîmplinire a filmului, revendicată de la regie: Sylvain Chomet, de altminteri remarcabil în ceea ce priveşte coerenţa şi unitatea stilistică, povesteşte nepotrivit de lent şi trenant, patinând cam prea lin peste momentele cheie, ceea ce face ca ponderea şi sensurile unora dintre ele să se estompeze - şi duce la o scădere drastică a dinamismului şi tensiunii, dând impresia că "nu se întâmplă nimic" (când, de fapt, protagonistul se confruntă cu o dilemă sfâşietoare - a cărei soluţie de tip "happily lived ever after", din nefericire, ţine de domeniul unor formule deus ex machina destul de schematice).
Pe de altă parte, însă, Chomet se relevă ca fiind un regizor de o delicateţe admirabilă în plan vizual, construind un microsistem de relaţii umane calde şi vibrante, din imagini desenate care se asamblează extrem de elaborat: domină planurile întregi, alternate cu planuri generale şi ansambluri de o frumuseţe peisagistică de-a dreptul picturală, şi aproape nici un fel de cadre strânse (cu excepţia câtorva planuri detaliu de obiecte semnificative), astfel încât personajele se exprimă mai mult prin postură şi mobilitate corporală decât cu mijloace fizionomice - recunoaştem imediat silueta deşirată şi mişcările lui Tati, iar Alice străbate o foarte perceptibilă dar şi subtilă evoluţie, de la fătuca împiedicată şi cam dizgraţioasă până la graţioasa domnişoară din final.
Cu maxim bun-simţ, autorii menţin acolada temporală a scenariului original, atât de reprezentativă pentru arta lui Jacques Tati, plasând povestea undeva în anii şaizeci - prilej de a remarca şi un infim anacronism: deşi născut în 1963, Chomet introduce într-un decor dominat de autoturismele şi vestimentaţia anilor 1960-1965 titlul unei ştiri privitoare la Nixon (care a câştigat alegerile din 1968). Per ansamblu, însă, poezia retro a contextului de epocă se regăseşte cu căldură şi gingăşie în întreaga decizie plastică a filmului. E cu atât mai interesant efectul (vizibil în primul rând pentru profesioniştii filmului de animaţie) obţinut prin folosirea unei concepţii grafice de tip "101 Dalmatians" sau "The Aristocats", care beneficiază totuşi de tehnicile actuale - printre rezultate: deplina coeziune între planurile grafice, sau veracitatea relaţiei dintre desenul caricatural şi realismul unor elemente naturale (cum ar fi valurile oceanului în golfurile scoţiene).
Tot Sylvain Chomet, un veritabil autor total în siajul nemuritorului maestru, îşi completează opera printr-o partitură muzicală fermecătoare în simplitatea şi eleganţa ei, însoţind periplul celor doi nomazi cu acorduri fluide de clape. Astfel încât, în ultimă instanţă, rămânem cu o resuscitare a spiritului lui Tati pe cât de statică la nivel narativ, pe atât de emoţionantă şi rafinată sub aspect plastic.
Părerea ta
Spune-ţi părerea