La mulţi ani, Sylvester Stallone!

Chiar şi acum treizeci şi ceva de ani, când ne izola de Occident cortina de fier (iar la Internet nici măcar nu visa cineva!), am fost în stare să facem legătura între uluitorea revelaţie din "Rocky" (1976) şi tânărul malac terorizat în fugă de Jack Lemmon, în "The Prisoner of Second Avenue" (1975) - fiindcă Sylvester Stallone a avut dintotdeauna un "ce" al lui care tăia brazdă oricând, chiar şi la cele mai nesemnificative treceri prin cadru.

La fel de pasager l-am mai zărit şi într-un episod din "Kojak" (1975), iar spectatorii de-afară, cu acces la mai multe filme, îl putuseră vedea (dacă deschideau bine ochii) şi ca un client de discotecă în "Klute" (1971), ca Frank Nitti în "Capone" (1975), ca Machine Gun Joe Viterbo, în "Death Race 2000" (1975) sau ca mafiot oarecare (nici măcar trecut pe generic), în "Cannonball!" (1976).

Acestea erau doar cele mai importante rolişoare (alte vreo zece ciubucuri nici măcar nu merită să fie menţionate într-un medalion atât de esenţializat - poate cu excepţia primului cameo care a atras atenţia: Stanley Rosiello, din "The Lord's of Flatbush", 1974) de la începuturile deloc promiţătoare ale carierei tânărului Sylvester Gardenzio Stallone, născut la 6 iulie, 1946, în mahalaua Hells Kitchen din New York City - mediu care nu i-a înăbuşit din faşă ambiţiile, căci a studiat la Colegiul American din Elveţia şi la Universitatea din Miami, luându-şi licenţa de Bachelor of Arts. Norocul lui (sau, poate, inspiraţia) a fost acela că, nemulţumit doar cu actoria, The Italian Stallion (cum i se mai spunea pe-atunci - după ce în adolescenţă avusese şi porecla Michael), ţinea să-şi facă un nume şi ca scenarist, iar în 1975, impresionat de meciul lui Cassius Clay cu Chuck Wepner, din Cleveland, a scris un scenariu despre un pugilist necunoscut care prinde acea "şansă la un milion" de a se măsura cu campionul la categoria grea (de altfel, personajul antagonistului, arogantul histrion Apollo Creed, e un portret explicit al lui Muhammad Ali).

Şi s-a produs miracolul! Întocmai ca eroul său, Stallone a devenit peste noapte o legendă vie şi nemuritoare, încasând cu "Rocky" nu mai puţin de zece nominalizări la Oscar (inclusiv scenariul şi cel mai bun rol - la toate cele trei patru categorii competitive), dintre care trei adjudecate: regia, montajul şi cel mai bun film. (Pe undeva, s-a produs şi o sincronicitate drăguţă prin faptul că, după multe încercări nereuşite, cronica scrisă la "Rocky" de subsemnatul, care pe-atunci era doar un licean aspirant la cinemagrafie, a fost prima din care a apărut un extras, pe pagina cititorilor din revista "Cinema", încheiat cu cuvintele: "De necrezut că un om cu fizicul acela de brută blândă a putut da naştere unei asemenea creaţii intelectuale!", la care Radu Cosaşu mi-a replicat: "De ce e «de necrezut» aşa ceva? De unde aceste prejudecăţi?")

Astfel s-a lansat una dintre cele mai bănoase francize a tuturor timpurilor, şi cu toate că Stallone îşi merită cu prisosinţă toate laudele, nu trebuie să uităm şi contribuţia esenţială a regizorului John G. Avildsen, precum şi a actorilor Talia Shire, Burgess Meredith şi Burt Young. De asemenea, nu încape nici o îndoială că şi aici avem de-a face cu unul dintre acele cazuri de "debut niciodată egalat", necum depăşit. Asaltat de oferte din partea tuturor studiourilor hollywoodiene, dornice să-l recruteze pe noul star, Sly s-a lansat într-o carieră fulminantă şi, în mare parte, binemeritată (căci e pe cât de talentat ca actor, pe-atât de inteligent ca scenarist şi de corect ca regizor), însă fără să mai atingă niciodată zenitul marilor filme de conţinut, rămas pentru el doar un apanaj a lui "Rocky" cel dintâi.
Serialul astfel demarat a continuat, pe pista megadolarilor şi, de-acum încolo, chiar în regie stalloniană, cu "Rocky II" (1979), sensibil mai slab decât originalul (cum era şi de aşteptat) şi "Rocky III" (1982), care şi-a depăşit predecesorul măcar la capitolul încasărilor - după care Stallone s-a îndepărtat de ring pentru o vreme, atras de tentaţia unei alte francize blockbusteriste. A revenit cu "Rocky IV" (1985), abordând şi tematica sfidării naţional-politice - căci aici adversarul era o namilă de boxer sovietic (Dolph Lundgren) - şi, pe de altă parte , stârnind controverse pentru nivelul de violenţă în ring mult peste cel al primelor trei episoade. Dacă acel Ivan Drago (poreclit "Expresul siberian") era de neoprit, la fel se releva şi Rocky ca franciză (încă din 1982, simpatica parodie "Airplane II: The Sequel", a lui Ken Finkelman, includea în decorul astroportului un afiş cu Stallone bătrân, în filmul "Rocky 45"). Şi, într-adevăr, a mai existat şi un "Rocky V" (1990), singurul regizat nu de Stallone, ci tot de Avildsen, autorul celui dintâi) unde adversarul era interpretat de boxerul Tommy Morrison, strănepot al lui John Wayne, ba chiar şi, mult mai târziu, un "Rocky VI" (pe adevăratul său titlu, "Rocky Balboa", 2006 - adică la treizeci de ani după debut!) - mai mult ca autosatisfacere ambiţioasă încununată de o imperială mediocritate.