Jigsaw + Rambo + Hannibal: Law Abiding Citizen

Sunt un anarhist.
Consider că nesupunerea civică, acţiunile anarhice, actele de a-ţi face
singur dreptate sunt măsurile de ultimă instanţă ale corecţiei sociale - atunci când toate căile democratice au fost epuizate. În ultimă instanţă, justiţia de facto o bate pe cea de jure - sau, altfel spus, spiritul legii are întâietate asupra literei.

De aici porneşte premisa filmului Law Abiding Citizen (tradus la noi destul de inspirat - mare minune! - prin Motivat pentru a ucide). Unui cetăţean oarecare, cu respect faţă de lege, tâlharii îi violează şi ucid fetiţa şi nevasta - iar justiţia nu poate accede dincolo de un compromis ridicol (conform uneia dintre cele mai mari hibe ale sistemului juridic american - uzanţa acelor infame "agreements": pledez vinovat, şi tu te simţi şi eşti băiat de comitet): un criminal îl dă-n gât pe celălalt şi scapă cu trei ani, în vreme ce acolitul primeşte injecţia letală.

În faţa unei asemenea aberaţii de procedură penală, e şi firesc să-ţi vină dracii şi, finalmente, să pui mâna pe topor (plus drujbă, explozivi plastici, napalm, troieni, roboţei şenilaţi care trag cu mitralera şi alte jucărele la fel de ingenioase). Aşa că, până la un punct (cam o treime din desfăşurare), empatizezi cu protagonistul şi mergi de mână cu povestea. Din păcate, când aflăm ce creier expert într-ale uciderii profesionsite (cu contracte guvernamentale ultrasecrete şi hiperlucrative) era Clyde Shelton - ne dăm seama că tocmai twistul central strică filmul.

În primul rând, o dată cu această dezvăluire, se-alege praful de toate premisele: Clyde nu mai e bietul om cumsecade năpăstuit de soartă şi de lege, ci altceva - ceva mult mai naşpa: o adevărată maşină de ucis, în faţa căreia nu poţi decât să spui: "Na! S-au pus cu cine nu trebuia. Acu' să vezi!". Ca atare, fundamentul etic al povestirii se năruie prin individualizare.

Pe de altă parte, machina de ucis se impune în acest moment literalmente deus ex... machina - de vreme ce nimic n-o amorsase, oricât de subtil, în setup şi prima mişcare a confruntării. Rigorile profesionale impuneau o soluţie din două: sau se inserau anumite detalii aparent inofensive, dar care privite retrospectiv să dea de înţeles că da, într-adevăr, Clyde era acel mastermind al asasinatelor - sau (lucru mai puţin credibil, dar mult mai acceptabil dramaturgic), în urma traumei suferite acu' zece ani îmbrăţişa această meserie şi se specializa, anume ca să se răzbune; dar în nici un caz aşa: hodoronc-tronc, e un pitbull biped dresat la perfecţie.

Nu e lipsit de semnificaţie nici avertismentul de o banalitate crasă a denunţătorului: "Du-te la el în celulă şi trage-i un glonţ în cap - altfel, nu-l opreşti!" - ce distanţă, de la celebra replică a lui Trautmann: "N-am venit să-l scap pe Rambo de voi. Am venit să vă scap pe voi de Rambo!"

Popularul erou al lui Stallone, în simplitatea lui cvasi-robotică, avea incomparabil mai multă personalitate decât voit-sofisticatul Clyde Shelton, cu toate instalaţiile şi combinaţiile lui puse la cale de la distanţă, care amintesc de Jigsaw, diabolicul personaj central al serialului "Saw".

Iar aici ne izbim de o altă problemă: principalul truc al lui Jigsaw era că niciodată nu omora (şi nici nu rănea) cu mâna lui - nu făcea decât să-şi pună victimele în nişte situaţii perverse care le obligau să aleagă între moarte şi automutilarea în chinuri. Clyde nu-şi face asemenea scrupule - el căsăpeşte-n stânga şi-n dreapta fără pic de mustrare de cuget (inclusiv oameni nevinovaţi, care s-a-ntâmplat să aibă tangenţă cu sistemul), ceea ce iar coboară statutul personajului. Aşa cum era gândită povestea, sensul s-ar fi comunicat eficient dacă protagonistul folosea numai inteligenţa, nu şi violenţa fizică, dacă ar fi manipulat sistemul astfel încât să-l facă să se autosaboteze - cum de altfel şi procedează, la început, în ingenioasa capcană judiciară pe care i-o întinde judecătoarei; s-o fi ţinut tot aşa, n-ar fi fost exclus să savurăm un nou Hannibal Lecter.