Din păcate, şi această pistă ofertantă e abandonată încă înainte de jumătatea drumului. O dată ce şi-a ratat astfel cele mai bune intenţii, filmul nu se mai încurcă, avântându-se într-o cascadă de eşecuri. În spiritul celor arătate mai sus, în locul inventivităţii îl investeşte pe Clyde cu viclenie ieftină - înlocuirea calităţii cu cantitatea.
Culmea, miza e tocmai logica de fier a planificării, ca şi a combinării şi a
acţionării mecanismelor (cum se insistă în atâtea replici, inclusiv într-una dintre cele mai inspirate: "Când şi-a omorât colegul de celulă, a mutat un pion. Vă ţine în şah tot timpul...") - dar relaţia ei cu realitatea rămâne complet ilogică. Soluţia cu tunelurile, oricât de spectaculoasă, are un grad de credibilitate zero - şi anulează total şansa unei dezvoltări cu adevărat inteligente, abdicând de la varianta realmente provocatoare ca întregul proces să fi fost coordonat din celulă, prin manipulări isteţe şi efecte de domino (aşa cum ar fi presupus generoasa cale a determinării sistemului de a-şi devota propriii copii).
Iar deznodământul nu e doar anticlimactic şi găurit de inadvertenţe (logice şi cronologice), ci şi pueril de simplist - trăgând heblul peste un thriller care începuse atât de bine...
Din fericire, regia lui F. Gary Gray compensează în mare parte toate aceste hibe scenaristice (de la Kurt Wimmer citire - "Sphere", "Equilibrum"... să-l vedem ce-o face din remake-ul după "Total Recall", pus la cale pentru 2011) prin dinamism şi stil discret, adecvat genului. Gray are chiar şi meritul de a-l face pe un hunk pietrolemnos ca Gerard Butler să se mişte mai actoriceşte decât în penibilul "300" şi adormitorul "Gamer" (nu credeam să-nvăţ a-mi plăcea vreodată), dându-i mai mult decât adecvat replica lui Jamie Foxx.
Mai mult, regia lui Gray drege oarecum busuiocul unei alte cozi de peşte din scenariu - şi anume, cea a concluziei morale (căci, după toate cele îmbârligături, cam greu îl accepţi pe procurorul districtual Nick Rice ca erou salvator al zilei). Nevoit să manevreze o poveste tulbure la toate nivelurile logice, Gray recurge la ambiguitate - astfel că, ce puţin o bună bucată din film, urmăreşti cu interes oscilaţiile şi basculările personajelor: din călău în victimă, din apărător în acuzator, din susţinător în antagonist.
Şi, în fond, e cam greu să eviţi satisfacţia de a vedea că măcar pe ecran se mai găseşte câte unul care să joace pe degete un sistem atât de pervers cum e cel judiciar. Spuneam în analiza la "Poliţist, adj." că marea problemă a legislaţiilor din toate timpurile, şi mai cu seamă din lumea contemporană, e aceea că, în efortul de a fi cât mai imparţiale şi atotcuprinzătoare, legile se complică până la inaplicabilitate, dacă nu chiar nocivitate. Nici nu mai are rost să intrăm în detalii cu privire la genialul rechizitoriu întocmit de Kafka în acest sens. În orice caz, "Law Abiding Citizen" reuşeşte să formuleze just problema, chiar dacă mumai atât (absenţa rezolvării ţinând nu atât de eleganţă, cât de impotenţă) - astfel că măcar te pune pe gânduri.
Şi, de bine de rău, îţi deapănă o poveste care te ţine în priză - cu condiţia de a face efortul să-i înghiţi defectele; şi este, într-adevăr, un efort!
Pagina
Părerea ta
Spune-ţi părereatare "majordom" asta(cunoscatorii stiu de ce)-- incepe sa faca filme din ce in ce mai bune.
On:Filmu este de nota 10 si pune la "zid" sistemul american de justitie. Cu plusuri si minusuri acest film ar merita un Oscar.