Nu, sunt oameni ca noi toţi, doar că primăvara şi toamna circulă cu căruţa pentru a avea un surplus de câştig. Circulă pe distanţă mare, din zona Munţilor Apuseni şi până spre Sighişoara, chiar şi mai departe. Sute şi sute de kilometri.
Nu le-ai pus întrebări... personajele tale nu răspund, îşi trăiesc viaţa în faţa camerei. Apoi arăţi doar la sfârşit, că repară butoaie şi că se ocupă cu asta.
De asta a ajuns filmul la Cannes...
Cum vei continua?
Cât se poate de liniştit, tot fără nicio aşteptare, ca şi până acum.
Ai un proiect preferat?
Da, în cadrul studiilor de doctorat în antropologie culturală, deşi nu mă consider un antropolog. În toate studiile am însoţit lucrarea de licenţă sau de master cu un film documentar. Ăsta va fi viitorul proiect de film: o cultură care are multe denumiri - rrămâni, aromâni sau vlahi - şi trăieşte undeva în arealul Macedoniei, Albaniei, Greciei. Centrul intercultural are printre altele ca teme de interes toate micile culturi necunoscute sau puţin cunoscute, beneficiarii acestui centru fiind localizaţi în Europa de Sud-Est.
Vorbeşte-mi de pregătirea ta.
Academic vorbind, cel mai departe am ajuns să predau tehnici de redactare audio-vizuală la Facultatea de Jurnalism. Mă reprezintă însă - mai degraba - faptul că am umblat foarte mult pe jos şi cu auto-stop-ul, am traversat continente, am făcut cercetări de teren în SUA, Mexic, Maghreb, Africa de Nord-Vest, la eschimoşi, în Andalusia. Toate cercetările de teren erau despre relaţia de putere în cadrul unei culturi mici, supusă diferitelor presiuni din partea mediului unde se găsea; şi eram interesaţ cum reacţionează aceste comunităţi în contextul acestei relaţii de putere. Am făcut fotografii, am încercat să descopăr nişte mecanisme care acţionează la nivel individual sau de colectivitate. Sunt foarte multe conflicte induse sau întreţinute artificial şi foarte mulţi oameni care suferă consecinţele.
La eschimoşi, relaţia cu administraţia e aproape nulă...
Cei la care am fost au trecut printr-o perioadă de presiune puternică, le era ruşine să spună cine sunt, le era ruşine să îşi vorbească limba, dar acum au reuşit să evolueze interesant. Ei nu au răspuns dur la un context dificil, dar au câştigat nişte drepturi fireşti.
În SUA am făcut un studiu în New Orleans despre cultura voodoo, pornită din Nigeria, de pe coasta Africii de Vest; se numea Yoruba, a ajuns în Statele Unite şi s-a întreţesut cu catolicismul; iar apoi, în anii '20-'30, s-a creat imaginea pe care o cunoaştem cu toţii despre voodoo, care la nivelul celor ce o practică nu are nicio legătură cu ce vedem pe ecran şi în media.
De ce porţi mereu centura? E pitoresc...
Motivul? A fost catalogată drept ţigănească, poate e şi ţigănească... Eu am făcut reportaje despre comunităţi de ţigani. Brâul e un accesoriu purtat de oamenii care fac eforturi ce pot să le rupă spinarea. Eu am făcut discopatie neascultându-i pe bătrânii care îmi sugerau să port brâu la lucru. E o chestie medicală, chiar daca arată fain şi pare să fie un apendice estetic; e, din pacate pentru mine şi pentru cei cărora le atrage atenţia şi interpretările, exclusiv medicală. După ce mi-am rupt coloana mi-am adus aminte de chestia cu brâul şi chiar funcţionează. Cei care au gândit-o, au gândit-o foarte funcţional.
Semeni cu personajele în vreun fel?
Mi se pare că mă regăsesc foarte mult în personaje. Dar chestiile astea le constat după. Când fac filmul, încerc să mă întâlnesc cu o realitate şi să o reprezint celor care nu o cunosc, fără să stric prea mult ce a făcut Dumnezeu; să îi dau o cursivitate, o poveste, oamenii să simtă ceva care îi atinge într-un fel personal când se întâlnesc cu povestea respectivă. E o legătură mai degrabă intimă. Dar nu îmi aleg de la început subiectul în funcţie de asta.
Cum ai clasifica filmul? Un film de ficţiune făcut din montaj? Un film etnografic? Un documentar?
L-aş eticheta ca un melanj, ca o întreţesere între toate acestea şi chiar asta e, deşi ştiu că sună foarte confuz şi imprecis, chiar asta încerc să fac. Dar nu căzând într-o extremă sau în cealaltă. Ficţiunea e creată prin montaj. Acolo trebuie să creezi povestea. Viziunea personală vine din felul în care l-am filmat. Cu siguranţă altcineva l-ar fi filmat altfel. Partea etnografică există, dar într-un mod foarte fin, subliminal, nu asta era esenţa poveştii. Apoi există elementul de antropologie culturală, Căutarea se poate regăsi şi în alţi oameni şi în alte tipuri de culturi. Şi în fond partea de documentare a realităţii e cea mai frumoasă, deoarece realitatea e de multe ori mai interesantă şi mai aproape de noi decât orice ficţiune.
Părerea ta
Spune-ţi părerea