Actriţa excelează mai ales în a menţine permanent echilibrul volatil între bunătatea maternă şi micile meschinării - arhetipul atât de cunoscut, dar şi dificil de imortalizat, al mamei care are un talent teribil de a-şi răni copiii din prea multă dragoste. Dar, desigur, marea revelaţie este Ozana Oancea, pe care mi-o amintesc din urmă cu aproape douăzeci şi cinci de ani, când era o studentă frumoasă şi promiţătoare - pentru ca de-atunci încoace să fi uitat efectiv de existenţa ei! În mâna sigură a lui Răzvan Rădulescu, Ozana reuşeşte să ducă în spinare un film ingrat de dificil, sub a cărui povară ar fi putut ceda chiar şi actori cu o experienţă incomparabil mai bogată. Falseturi nu comite, poate doar pe alocuri să fie cam stinsă şi convenţională, însă niciodată pe lângă sens - iar izbucnirea finală aduce cu adevărat lacrimi în ochi, acel monolog filmat dintr-un singur cadru, în care-i impută mamei sale tot ceea ce aceasta i-a furat în plan sufletesc. Practic, acolo se încheie sintagma filmului: Felicia îşi deplânge timpul pierdut - pierdut fiindcă alţii, care ar fi avut datoria să i-l cultive, nu şi-au găsit timp pentru asta.
Tot ceea ce urmează cred că e în mare parte de prisos: sosirea Iuliei cu maşina, măcar la întoarcere s-o ia (aş fi preferat ca personajul să rămână doar sugerat, ca un "portret în absenţă", cum îl creionaseră convorbirile telefonice de pe parcurs), revenirea acasă pentru încă o noapte (acum, când buboiul s-a spart şi Felicia numai bine nu se mai poate simţi în acel decor), ultima convorbire la telefon cu Marc - conducând spre punctul final retezat, cam clişeatic (soluţie pe care aş dori-o mai bine justificată de-acum încolo, odată ce şi-a consumat ineditul şi nonconformismul). Poate mă înşel, dar simţeam finalul construit în jurul momentelor imediat următoare monologului: tensiunile şi semnificaţiile acelui cadru meritau să ne însoţească, nerăcite, minute în şir după genericul final.
Părerea ta
Spune-ţi părerea