Ca atare, Răzvan şi Melissa au ales o formulă structurală destul de riscantă: prelungind peste măsura normativă actul întâi, astfel încât twist-ul major al pierderii avionului se situează undeva între o treime din film şi jumătate, scenariştii au preferat să "dizolve" (termenul îi aparţine lui Răzvan) Plot-Point-1-ul în câteva plot-point-uri oarecare, premergătoare: tărăgănatul mic-dejun, controversele delirant de inutile de pe patul din dormitor (pantalonii cu pense, geaca, perdelele de la Petroşani) etc... Practic, în acest mod, filmul îşi pregăteşte în subsidiar adevăratul sistem de semnificaţii - povestea din interiorul poveştii. Îmi aminteşte, la un nivel esenţial, de splendidul Mid-Point al "Poliţist, adj."-ului lui Porumboiu - secvenţa "Nu te părăsesc, iubire!", care răsuceşte complet aparenta poveste poliţistă, orientând-o pe direcţia sa reală, de meditaţie asupra sensului cuvintelor.
Şi, astfel, exact când credeam că ne lansăm într-o goană contra-cronometru, de tip lăzărescian sau patrutreidoist, pentru rezolvarea problemei, filmul se aşează pe adevăratul său făgaş - acela al reglării conturilor de-o viaţă între mamă şi fiică. Din păcate, formula funcţionează doar parţial, cel puţin în plan epic imediat. La un prim nivel, Felicia se zbuciumă prin aeroport să găsească o soluţie - fie un avion care s-o ducă acasă la timp, fie pe cineva care să-l ia pe Marc din tabără - în timp ce maică-sa, alături, şi taică-său, prin telefon, o tracasează non-stop cu cele mai cicălitoare tembelisme. Ecuaţia ar fi funcţionat perfect dacă şirul de tentative eşuate pe la ghişee ar fi urmat un crescendo la fel de coerent al absurdului şi al zădărniciei - fundamentând astfel terenul pentru exploziva criză familială. Cu regret, însă, sunt nevoit să observ că acel fir epic urmează o linie cam evanescentă, pierzându-şi treptat aciditatea şi acuitatea, pentru ca de la un moment dat să adaste într-o lungă şi non-dramatică aşteptare a deschiderii ghişeului Lufthansa - iar în final se va rezolva anticlimactic: pe de o parte, pur şi simplu i se reportează biletul pentru aceeaşi cursă, a doua zi; pe de altă parte, Maarten se înduplecă şi-şi ajustează programul, luându-l totuşi pe Marc din tabără, cu o noapte mai devreme. Adică, exact rezolvările preconizate din start, la care se ajunge liniar, fără nici o întorsătură semnificativă, sau măcar neaşteptată - practic, după o pregătire atât de elaborată în Actul 1, şi creşterea de tensiune din Actul 2, Plot-Point-2-ul e ca şi inexistent, astfel încât trecerea la Actul 3 se face fără dramatism, strict în baza unor stresuri acumulate.
Efectele nedorite sunt două: pe de o parte, treimea finală e lipsită de acea surpriză care ar fi potenţat-o la nivelul dramatic impus de trăirile personajelor, ceea ce reduce mult din impactul monologului în care Felicia dă cărţile pe faţă; pe de altă parte, în orice film, pe lângă rolul său imediat, de vector dinamic, P.P.2-ul mai are şi menirea ca, prin ingeniozitatea mecanismului său intrinsec, să declanşeze exprimarea finală a sensurilor - iar ratarea lui le face să rămână la un nivel interior accesibil mai mult cunoscătorilor şi celor rodaţi în analiza cinematografică, decât spectatorilor cărora li se adresează; şi li se adresează, căci "Felicia înainte de toate" nu-şi propune deloc să fie un film elitist şi abscons, ci dimpotrivă: unul deschis, sensibil, uman.
Aceste calităţi i se recuperează în mare parte pe alte planuri. Se remarcă în primul rând felul cum au colaborat cei doi în departamentul regiei. De reţinut şi modul în care au ajuns aici: la conferinţa de presă, ne-au povestit că, iniţial, concepuseră scenariul, firesc, spre a-l oferi unui regizor - dar, lucrând împreună, au ajuns să vizualizeze atât de concret filmul, şi să se ataşeze aşa de mult de el, încât inevitabilul s-a produs: şi-au dorit să-l facă ei înşişi. Un pariu vizibil riscant - dar câştigat. Atât la nivel de concepţie, cât şi de realizare, regia e sobră, precisă, eficientă - fără ostentaţie, fără stridenţe sau exhibiţionisme, dar şi fără deconstructivismele uneori greu digerabile ale altor filme minimaliste sau experimentale, asumându-şi onest rolul de a servi povestea şi a-i transmite semnificaţiile. Ca formulă de colaborare, Răzvan s-a ocupat în primul rând de ceea ce se petrece în faţa camerei - mizanscena şi lucrul cu actorii - iar Melissa, de camera propriu-zisă: compoziţiile de cadru, elementele plastice, cromatica şi jocurile de lumini etc.
Părerea ta
Spune-ţi părerea