Eu, când vreau să fluier, fluier! - Un pumn în plex... ...şi nu te mai dezlipeşti din scaun

Pornind de aici, merită să analizăm construcţia extrem de riscantă, dar finalmente reuşită, a finalului. Un posibil cadru de încheiere ar fi fost cel al ieşirii cu maşina pe poarta închisorii; la fel de valabil putea fi şi momentul lăsării lui Ursu pe şosea. Dar, dacă la mulţi autori nehotărâţi sau redundanţi (gen Peter Jackson, de pildă), boala finalurilor succesive ia aproape aspecte cronice), aici în schimb avem de-a face cu un final nu liniar şi repetitiv, ci construit în trepte convergente spre secvenţa-cheie a cafelei - imediat după care, cea cu adevărat ultimă, pe drum, pune un punct teribil de dureros întregii poveşti. De reţinut, ca exemplu al rigorii cu care s-a lucrat, şi faptul că la montaj au eliminat o secvenţă tranzitivă la care ţineau mult, cu maşina străbătând un peisaj de o frumuseţe rară, numai fiindcă ar fi afectat ritmul întregului episod, împingându-l spre acel tip de lungiri tautologice pe care le menţionam mai sus.

Revenind la galeria actorilor, desigur că nu putem avea decât cuvinte de laudă la adresa lui Mihai Constantin, care se achită cu aplombul şi fineţea lui obişnuite de un rol care oricum nu i- ar fi pus nici un fel de probleme: directorul închisorii, banal prin însăşi natura funcţiei, omul potrivit la locul potrivit în cel mai searbăd sens al noţiunii, ca un paratrăsnet masiv şi steril pentru toate descărcările electrice decanşate de rebeliunea lui Silviu. În schimb, o prezenţă absolut trăsnitoare este a Clarei Vodă, suport şi motor al acelei secvenţe-cheie care spuneam că m-a năucit ca nicicând: vizita. Pornind de la un tandru-pisicos Ce faci, măăă...?, Clara îşi desfoliază gradual personajul spre a releva tipul de mamă frivolă, egoistă şi iresponsabilă care-şi condamnă indirect copiii la degenerare, în tot ce poate avea mai hidos şi repulsiv. Nuanţele se dezvăluie în straturi, completând un portret din ce în ce mai complex şi mai puternic, până la urlete şi dezlănţuiri de violenţă fizică. Contribuie enorm şi părul de un blond ieftin şi fals, cu rădăcini castanii, care se potriveşte ca nuca-n zic cu trăsăturile Clarei, şi mai ales felul cum camera lui Marius Panduru se apropie de ea pas cu pas, de la planurile largi iniţiale, ce par să includă o vampă oarecare, până la acele grosplanuri din punctul culminant al jurământului, relevând toată nimicnicia şi nevolnicia individei.

De altfel, imaginea lui Panduru reprezintă alta dintre marile reuşite ale filmului - o imagine rough cu deliberare, granulată brutal şi colorată în tonuri adesea suprasaturate, în ton cu atmosfera locului, evoluţia poveştii şi sentimentul de fatalitate pe care-l imprimă irezistibila caniculă a amiezelor de vară ce strivesc iar şi iar bruma de umanitate a personajelor.

Despre modul în care au lucrat cu deţinuţii, ca şi despre intenţiile civice şi educaţionale ale filmului (proiectarea lui în penitenciare va începe foarte curând), ar fi de spus mult prea multe ca să încapă în spaţiul acestei analize. Se impune, totuşi, să insist asupra unui anumit aspect definitoriu: în mare parte, drama se declanşează din cauza neputinţei de a comunica. Observându-l pe Silviu cum ia rând pe rând atâtea decizii pe cât de eroice, pe atât de amarnic greşite, orice om normal se va întreba inevitabil: de ce nu spune clar ce are pe suflet? De ce nu-i explică directorului că se teme pentru fratele său? De ce nu apelează la ajutorul cuiva sau al altcuiva...? Da, aşa am face noi, civilii - dar reacţiile lui Silviu au la origine reticenţa extrem de închistată, autistă aproape, a puşcăriaşilor, care mai curând ar suporta cele mai atroce chinuri şi umilinţe, decât să-şi deschidă sufletul.

Astfel, Eu, când vreau să fluier, fluier îşi atinge adevăratele dimensiuni: un film despre o lume cu neputinţă de imaginat pentru cei din afară, despre o umanitate schilodită în etape - o dată, prin inconştienţa factorilor răspunzători iniţiali (părinţi, şcoală, etc.), şi a doua oară, prin neputinţa şi hibele sistemului care ar trebui să gestioneze recuperarea socială şi morală - de remarcat că Florin Şerban menţine o distanţă sobră, fără nici un accent didactic sau moralizator, nearătând cu degetul pe nimeni: nici pe respingătoarea mamă, nici pe bonomul director, nici pe gardienii brutali prin natura meseriei, şi evident nici pe confraţii de detenţie care desăvârşesc la nivel executiv opera dezumanizării.

În aceste condiţii, actul lui Silviu, cu toate aspectele lui mai mult decât reprobabile, se arcuieşte undeva spre sublim: sacrificiul de sine pe cât de crud, pe atât de deliberat, numai pentru a-şi salva fratele de la un destin similar. Nimic mai simplu - şi, totodată, cât de complex...!