Eu, când vreau să fluier, fluier! - Un pumn în plex... ...şi nu te mai dezlipeşti din scaun

Un alt element definitoriu al stilului regizoral şerbănesc (îngăduit fie-mi să-i zic astfel) îl constituie, cam la fel ca la Porumboiu, dar cu o netă tuşă personală, compoziţiile plastice aparent aleatorii, dar cu mare forţă de sugestie -de exemplu, în camera de interviu unde se desfăşoară toată treilea finală a filmului: relaţia între ferestre, mese şi cele câteva obiecte puse pe acestea. I se adaugă grija faţă de felurile alte detalii, ca diversele planuri ale perspectivei (trecerea abia simţită a spinării lui Mihai Constantin prin curte, dincolo de fereastră), sau câte un amănunt de comedie involuntară care, prin contrast, potenţează şi mai mult dramatismul (gardianul care aleargă în paralel cu maşina).

Sunt inevitabile rapelurile la alte filme de gen - şi, din fericire, favorabile pentru Florin Şerban. Secvenţa readucerii lui Ursu după evadare constituie un citat onest din Midnight Express (Alan Parker, 198), evitând însă capcana similitudinilor explicite (practic, este o abordare diferită, dar şi deferentă, a aceleiaşi formule), dar cel mai puternic se resimte înrudirea cu actualul Un Prophète al lui Jacques Audiard - faţă de care orice formă de inspirare e complet exclusă, dată fiind cvasi-simultaneitatea realizării lor. Asemănările dintre Silviu şi Malik sunt frapante - atât la nivelul personajelor, cât şi la cel al tratării lor regizorale şi actoriceşti. Fără a-l cunoaşte personal pe Tahar Rahim, dar având acest privilegiu în privinţa lui George Piştereanu, pot spune cu deplină autoritate că tânărul nostru student în anul întâi oferă o compoziţie surprinzătoare. Dacă Audiard urmărea parcursul lui Malik de la boboc, prin ierarhia rangurilor de săgeată, până la jupân şi, finalmente, mare boss mafiot ieşind liber pe poarta închisorii, cu suita autovehiculelor de forţă după el, povestea lui Silviu începe din ipostaza de jupân, pentru a-i urmări declinul până la sclav - sacrificiu liber asumat, în numele principalei sale nevoi dramatice (temă asupra căreia voi mai reveni). Şocantă, însă, este discrepanţa dintre Silviu cel dur pe tot parcursul evoluţiei sale, o semi-fiară a cărei umanitate, prin contrast, se conturează şi mai puternic, şi George, un firicel de băiat ca un paj, pe care la prima vedere l-ai distribui eventual în rolul fiului ascultător dintr-o familie de oameni cinstiţi (cum tot juca, acum vreo treizeci şi cinci de ani, Costică Fugaşin). Aici, meritul revine atât talentului său nativ, cât şi profesionalismului robust al lui Florin Şerban, cei doi lucrând împreună luni de zile pentru a-l identifica pe Silviu înăuntrul lui George şi a-l scoate treptat la suprafaţă - o muncă de creaţie actoricească din care mulţi ar avea ce învăţa.

Foarte interesantă se relevă relaţia cu Ana - personajul pandant, revelator pentru anumite laturi esenţiale ale personalităţii eroului. Dincolo de frumuseţea ei nativă, necesară spre a justifica atracţia erotică a lui Silviu (nici un moment dusă mai departe de proiecţiile fanteziste din timpul tracţiunilor la bară), Ada Condeescu şi-a asumat sarcina aparent ingrată a semi-pasivităţii, auto-estompându-se în mare parte, conform principiului less is more, spre a deveni astfel reperul fix, stabil, în raport cu care creşte frământarea incendiară şi autodestructivă a protagonistului din final - în plus, şi din aceleaşi considerente, însuşi personajul Anei în sine ar putea descuraja o eventuală actriţă cu veleităţi vedetiste: construită dramaturgic şi tipologic cu un fin simţ ale realităţii, Ana e exact tipul studentei la sociologie stereotipă şi limitată, care cu ocazia practicii în penitenciar se pomeneşte absorbită într-un vârtej de evenimente ce o depăşesc complet. Două secvenţe se disting ca definitorii pentru sinuozităţile acestui personaj: izbucnirea de plâns nervos şi, mai ales, epilogul cu cafeaua - secvenţă pivot a întregului episod final: reacţiile ei discrete, atent dozate, marcate de vestigii tăioase ale tensiunilor remanente după experienţa care a marcat-o pe viaţă, întregesc atât personajul, atât relaţia cu Silviu, cât şi desenul pe care-l va urma destinul acestuia. În fond, drama prin care a trecut eroul are veritabile accente tragice: la un pas de eliberare, şi-a asumat sacrificiul următorilor douăzeci de ani, pe care-i va petrece tot în detenţie, numai pentru a-şi salva fratele de la o soartă asemănătoare. Odată clarificate aceste perspective sumbre, Silviu se agaţă cu obstinaţie de capriciul aparent neînsemnat al invitării Anei la o cafea - episod singular şi ultim de viaţă normală, pe care şi-l revendică legitim înainte de a se resemna cu o detenţie înfiorător de prelungită. Practic, acea ieşire cu Ana la o cafea e tot ce-a mai rămas din libertatea de care-l mai despărţeau doar câteva zile, după patru ani de închisoare.