Dormi în pace, scumpă Vio

Deloc înaltă, calmă şi cu o lumină caldă pe faţa ei cu ochi mari şi visători, parcă puţin trişti, şi gura uşor întredeschisă într-o expresie întrebătoare, mereu îmbrăcată într-un stil non-conformist cu discreţie, apărea la vizionările noastre de presă aducând cu sine un iz de blândeţe şi voie-bună. "'Neaţa, Vio - ţi-am mai păstrat nişte filme", o anunţam - căci mă rugase să iau şi pentru ea câte un exemplar din mapele de presă ale filmelor la care nu reuşea să ajungă (mereu de acea scrupulozitate extremă a specialistului, ţinea să menţină o arhivă documentară cât mai completă).

După proiecţie, plecam uneori împreună, schimbând impresii despre film - până se pierdea prin mall, în căutare de cumpărături. (Mi-amintesc cum plângeam amândoi la finalul emoţionantului "Marley and Me" - căci era o sufletistă, departe de arhetipul criticului rece şi nesimţitor... şi iubea căţeii.) Totuşi, nu întotdeauna părerile noastre coincideau - dar Vio, cu al ei bun-simţ impecabil, era genul de profesionist care ştia să respecte opiniile "tinerilor bavarezi" (cum îi numea ea de regulă pe cei din jur - moştenire de la mentorul ei de televiziune, Tudor Vornicu) şi chiar să asimileze câte ceva din ele. O doamnă desăvârşită, o expertă ireproşabilă, o minunată prietenă.

Născută la 15 februarie, 1946, în Bucureşti (şi plecată dintre noi pe 22 august, 2011), apoi absolventă a I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", secţia A.M.S. (Arta şi Metodologia Spectacolului - adică teatrologie şi filmologie, forma cumulată a actualului C.A.V.) Viorica Bucur a fost o lumină în viaţa noastră, a celor ce am apucat acele vremuri de întuneric ale regimului comunist, când ne încânta săptămână de săptămână cu neuitata ei emisiune "Gala desenului animat" (iniţiată de celălalt mare om de televiziune, regretatul Tudor Vornicu, şi realizată împreună cu Radu Cimponeriu) - o rază de soare, de haz şi exuberanţă, printre nenumăratele programe scorţos-conformiste ale epocii.

Îi port o recunoştinţă veşnică pentru că ne-a dezvăluit, pe rând, capodopera "Fantasia" a lui Walt Disney, "Povestea succesului lui Goofy" (film care azi nu se mai găseşte nici pe net - şi cât l-am căutat!), aventurile lui Tom şi Jerry - care debutaseră în perioada filmului mut, pe-atunci ca doi băieţi, al căror succes a luat însă avânt când William Hanna şi Joseph Barbera i-au transformat în celebrii motan nătărău şi şoricel isteţ care aveau să cucerească lumea - ca să nu mai vorbim de Tex Avery, Pat Sullivan, Dave Fleischer, Blake Edwards şi atâţia alţi mari maeştri ai filmului de animaţie.

Nici nu ne imaginam, în vremea aceea, ce luptă eroică ducea Viorica Bucur pentru a ne dărui doza regulată de umor şi frumuseţe - căci partidul era-n toate, inclusiv la controlul desenelor animate difuzate pe post, ajungându-se până la situaţia când genericul final al emisiunii - celebra secvenţă din "Parisul vesel" ("Gay Purr-ee", 1962, Abe Levitow) în care Jaune Tom îşi transformă ochiul în colimator şi coada în fitil de fuzee, pentru a prinde un şoricel) a fost interzis vreme de un an, pentru că stresa plodul unui ştab din C.C. Însuşi Nea Nicu, de altfel, se-nvârtea cum i se năzărea, ca-ntotdeauna, iniţial cerând mai multe desene animate, pentru nepoţelul care stătea la el (fiul lui Valentin Veauşescu şi al Iordanei Borilă), după care a dispus: "Şi să se termine odată cu emisiunea aia în limbă străină!" - unde mai pui că aveau probleme cu Popeye, fiindcă se observase că tâmpita de Olive Oyl semăna prea vizibil cu Coana Leanţa; când au dat un episod în care-o întruchipa pe Maşteră (Albă-ca-zăpada fiind Betty Boop), vestitul moment cu "Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară" i-a băgat în vrie pe toţi cenzorii de la Secţia de Presă, că era să i se taie definitiv emisiunea!

În tot cazul, ca orice profesionist de o asemenea talie, Viorica Bucur nu s-a rezumat numai la antologiile de animaţie, realizând şi alte emisiuni de cultură cinematografică majore, cum ar fi "Istoria filmului mut","Istoria filmului sonor","Ecranul" sau "Premiere cinematografice". Puţini ştiu că acel generic celebru al Telecinematecii - varianta veche, din anii '60-70, pe melodia "This Is My Song" a lui Charlie Chaplin (din "Contesa din Hong Kong", 1967) - era creaţia ei, la sugestia lui Tudor Vornicu şi a lui Octavian Sava. Unul dintre cele mai semnificative momente a fost când, prin 1972-73, având programată seria Ingrid Bergman, într-o seară de miercuri ezita la o cumpărătură în magazinul Victoria, şi vânzătoarea a repezit-o: "Da' hotărâţi-vă odată, duduie, că n-o s-o pierd eu acuma pe Ingrid Bergman din cauza dumneavoastră!" - miercurea era seara filmelor cu "moartea-n văduve" (apud Vornicu), adică mai dramatice, mai sentimentale, pe când duminica le era rezervată "tinerilor bavarezi" (aventurierii). Dedicată întreaga viaţă televiziunii (chiar dacă de-a lungul timpului a publicat masiv şi prin presa scrisă), Viorica Bucur îşi încheie un comentariu comparativ privitor la T.V.R. şi celelalte posturi cu preceptul demn de reţinut: "Televiziunea publică ar trebui să-şi creeze o identitate, nu să se uite la audienţe sau reclame" - aviz şi altora, care tind să arunce valoarea peste bord în favoarea vulgarizării şi a câştigurilor financiare cu orice preţ.

Demnă şi onestă, Vio s-a impus în ultimii ani şi ca profesor de istoria filmului la U.N.A.T.C. - cu stilul ei liniştit şi molcom, contrastând frapant cu dascălii de manieră spectaculară, şi apropiindu-şi studenţii nu prin severitate, ci prin omenie şi înţelegere; nu le era "ca o mamă" ci, mai degrabă, o adevărată prietenă. Neaşteptata ei trece Dincolo - ultima oară o văzusem bine-mersi acum două luni şi ceva, chiar înainte de a i se diagnostica boala necruţătoare ce ne-a răpit-o azi - lasă în urma ei atât o bogăţie culturală de nemăsurat, cât şi un imens gol sufletesc – de-acum încolo, nu vom mai vedea niciodată, apărând seara pe messenger, userul “hellovio”. Ne putem totuşi mângâia cu gândul că, foarte curând (dacă nu cumva a şi făcut-o deja), îl va îmbrăţişa, din partea noastră, pe Walt Disney.

Înmormântarea va avea loc la Mănăstirea Cernica, miercuri, 24 august, ora 12.