Nu sunt fan YouTube, iar numărul de minute petrecute săptămânal urmărind clipuri amuzante pe acest popular site de video-sharing pot fi numărate pe degetele de la o mână. De aceea am şi fost reticent când s-a anunţat proiectul Life in A Day/O zi din viaţă, doar că rezultatul final mi-a plăcut la nebunie: colajul realizat de celebrii Ridley Scott şi Kevin Macdonald este obligatoriu de văzut şi reprezintă o gură de aer proaspat în peisajul de producţii escapiste ce invadează cinematografele din România.
SF-urile, comediile romantice şi horror-urile nu deschid o uşă, ci o închid. Cu ajutorul lor, uiţi pentru două ore de absolut tot ce este în jur şi evadezi într-o altă realitate, poate captivantă, dar cel mai adesea lipsită de consistenţă. O zi din viaţă are un efect exact opus: îţi deschide o fereastră spre o lume poate nefamiliară, dar reală şi plină de relevanţă...
Cu ajutorul celor de la YouTube, Life in a Day este realizat din imaginile filmate de oameni de pe întreg cuprinsul lumii. Aceştia au primit camere de luat vederi şi au înregistrat ce li s-a părut lor mai interesant, producătorii primind ulterior aproximativ 4.500 de ore de material filmat din 192 de ţări de glob. Împreună cu o echipă de selecţioneri şi monteuri, Scott şi Macdonald au structurat materialul primit, iar rezultatul poate fi văzut de vineri, 26 august, în cinematografele din întreaga ţară. Credeţi-ne, chiar merită: Life in a Day este o adevărată experienţă şi vei ieşi din sala de cinema minunându-te de cât de mare, variată şi cu vino-ncoace este lumea. Cine ştie, poate filmul te va incita să faci planuri de călătorie pentru a explora pe cont propriu cele văzute pe marele ecran...
Din punct de vedere cinematografic, Life in a Day nu este o realizare extraordinară, dar colajul de imagini te va face să râzi şi te va emoţiona în egală măsură. Nu te aştepta să te uiţi vreo clipă la ceas în timp ce prin faţa ochilor ţi se vor derula imagini de pe toate continentele, cu oameni de toate vârstele şi toate rasele. Fiecare cadru este o invitaţie: în casa cuiva, în viaţa cuiva pe care nu o să-l cunoşti niciodată. Te simţi un pic voyeur, dar niciodată intrus...
Nu te aştepta ca toate imaginile să fie frumoase: există şi violenţă şi sânge, dar în memorie îţi vor rămâne globetrotterul asiatic care se emoţionează când în ciorbă găseşte o muscă de dimensiunea celor de acasă (sic!), tatăl care îşi învaţă fiul să se radă, puştiul japonez care aprinde o lumânare în amintirea mamei sale etc. Micile momente se succes fluid, iar imaginea lăsată la sfârşit este pe măsura titlului: da, simţi cum e viaţa într-o zi pe marea Terra, pe care oamenii apar, dispar, suferă, iubesc şi urăsc, se ajută şi se rănesc...
Obligatoriu de văzut.
Părerea ta
Spune-ţi părereaO realizare cinematografică semnificativă
Virtuţile cinematografice esenţiale, de o subtilitate care poate scăpa privitorului neavizat, ale experimentului produs de Ridley Scott şi regisat de Kevin MacDonald, se revendică încă de pe vremea uneia dintre primele încercări de a teoretiza estetica filmică, aparţinând conceptului de Kino-Glaz ("Cine-Ochi") iniţiat de Dziga Vertov, părintele documentarului rusesc. Prozelit al realismului cu orice preţ, Vertov nega vehement nu numai categoria ficţiunii, ci şi însăşi atitudinea auctorială, insistând că rolul cineastului nu poate fi decât acela de a surprinde realitatea la un nivel de spontaneitate de-a dreptul fotografic - singura lui grijă fiind aceea de a încadra corect, spre o cât mai relevantă prezentare a subiectului. În timp, efectul a fost surprinzător - căci tocmai prin această înlăturare a oricăror intervenţii "creatoare" preopinenţii Kino-Glaz-ului au relevat o componentă fundamentală a actului cinematografic: selectivitatea - graniţa la care sunt nevoite să se oprească toate limitările. Indiferent cum filmează, nici un "Om cu aparatul de filmat" (cum se şi intitula capodopera de căpătâi a lui Dziga Vertov) nu poate să nu aleagă ceea ce filmează - sau, în unele cazuri (ca şi cel de faţă), ce au filmat alţii, situaţie în care rolul autorului se restrânge la acela de monteur (urmând lecţia unui alt clasic rus, celebrul "părinte al montajului" Lev Kuleşov).
Recent, un exemplu foarte similar l-a oferit excelentul documentar domânesc de montaj "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" - unde, în acelaşi mod, Andrei Ujică a procedat la un sistem de selecţie şi asociere a materialelor filmate de alţii, cu zeci de ani în urmă (în analiza acelui film, făceam de asemenea referire la moştenirea lui Vertov şi a lui Kuleşov - ai cărei necunoscători nu erau în stare să priceapă ce-o fi atât de nemaipomenit în asamblarea acelor secvenţe preexistente). Spre deosebire de Ujică, Scott şi MacDonald au început prin a lansa o temă concretă: invitaţia ca toţi doritorii din lume să filmeze cele mai semnificative momente pentru viaţa lor, într-o singură zi anumită - 24 iulie, 2010 - şi să trimită materialele la studio. În mod paradoxal, tocmai de-aici s-a revendicat ascendentul acestei "Life In a Day" faţă de un alt documentar cândva notoriu - dar extrem de discutabil sub aspect estetic: "Mondo Cane" (1962, Gualtiero Jacopetti, Paolo Cavara şi Franco Prosperi), care-şi propunea să cumuleze secvenţe filmate cu cele mai "câinoase" (mai concret: groteşti, bizare, crude) aspecte ale vieţii pe glob. Dincolo de faptul că, pe lângă numeroasele realităţi legitime prezentate, autorii incluseseră şi anumite secvenţe "fabricate" (printre care celebrul "concert al palmelor" din final), filmul se distingea printr-o mediocritate deplină, care de-atunci l-a şi împins treptat pe panta uitării - mai ales în paralel cu ascendenţa televiziunii şi a reportajului filmat (culminând tocmai cu actualul YouTube, unul dintre exemplele şi instrumentele principale la care au recurs realizatorii prezentei "...zile din viaţă". Marea valoare a documentarului lor experimental constă atât în diversitatea viziunilor preluate de la realizatorii imaginilor originale, cât şi în modalitatea de a le monta laolaltă - ceea ce ridică filmul de la statutul de experiment pur, pe palierul autenticei arte cinematografice.
Puţini sunt cei capabili să definească unitatea fundamentală a construcţiei filmice - pe deosebire de cea cinematografică (în sens tehnic, industrial etc., care este "fotograma"; dacă suportul material al oricărei opere cinematografice este acel instantaneu imortalizat pe peliculă care, în succesiunea de douăzeci şi patru de unităţi pe secundă, compune imaginea fotografică în mişcare, la baza filmului ca artă stă cinema (accentuat: cinémă - după modelul fonemului, al morfemului, al ritmemei, şi aşa mai departe), adică acel "moment de viaţă" care transcende banalitatea cotidiană, accedând la tărâmul semnificaţiilor artistice. Pentru cine face un minim efort de conştientizare şi observaţie, viaţa se relevă curând ca fiind plină de asemenea cineme (de facturi multiple: anecdotice, comportamentale, fizionomice, vestimentare, peisagistice, urbane, etc.), care-şi pot găsi oricând locul în substanţa unui film - fie preluate tel-quel, ca simple fabule, fie reţinute ca surse de inspiraţie şi apoi prelucrate; cazul dintâi este şi cel definitoriu pentru "Life In a Day": ei doi autori au selectat din cele patru mii cinci sute de ore cumulate de la colaboratorii lor spontani tocmai cinemele surprinse de aceştia - acei germeni de film din care s-a putut alcătui, într-un final, ora şi jumătate de montaj a întregului film.
Iar rezultatul este cu adevărat fascinant: dintre zecile de cineme regăsite în varianta finală, am reţinut, de exemplu, secvenţa cu dimineaţa celor doi japonezi, tată şi fiu, care-şi încep ziua omagiindu-şi soţia/mama decedată; scurtul "interviu" cu pacientul recent operat; naşterea prin cezariană în timpul căreia însuşi "operatorul" leşină, după care camera, ridicată de altcineva, îl surprinde pe el însuşi, zăcând fără cunoştinţă şi ţinut de picioare de un asistent medical; globetrotterul coreean care visează la reunificarea ţării şi se bucură când găseşte în supă o muscă de mărimea celor de-acasă ("Muştele din Europa sunt mult mai mici... şi cele din America... muşte de mărimea asta se găsesc în China, Japonia şi Coreea... aşa că sunt foarte emoţionat!"); primul bărbierit a unui adolescent, sub îndrumarea tatălui (care-l şi filmează); familia femeii bolnave, dotată cu diverse ploşti, în pezenţa băieţelului ei stresat de întreaga situaţie; Liberty Parade - şi multe altele...
Există şi numeroase momente alese exclusiv pentru expresivitatea lor vizuală - cum ar fi cele trei baloane uriaşe (de săpun...?) care se depun delicat pe oglinda încremenită a lacului, sau plonjonul cu paraşuta deasupra norilor, filmat cu un supergrandangular care deformează delirant imaginea, sau bărcuţa de hârtie din apropirea fetiţei în costum de baie, sau naşterea puiului de girafă (alăturată celei a oului eclozat)...
Iar la un alt nivel, survin secvenţele de răspuns la cele trei întrebări propuse de iniţiatori: "Ce aveţi în buzunare?" "De ce vă e frică?" "Ce iubiţi?", stârnind reacţii pe cât de diversificate, pe atât de relevante - de la chei şi carduri până la buzunarele goale ale ţăranilor din Indochina, de la teama "de homosexualitate, că-i o boală, şi mie mi-e frică de boli" până la frica "de politicieni", de la iubirea de soţie, de copil, de căţel, până la adoraia şi recunoştinţa îndreptate către Dumnezeu. Şi totul se încheie cu acea tulburătoare secvenţă a tinerei care a apucat să-şi filmeze momentul cinematografic în ultimul minut al zilei şi, pe un fond de debusolare tulburată, are dintr-o dată relevaţia a ceva minunat - ce anume, nu apucăm să mai aflăm, căci s-a făcut 25 iulie...
Aşa cum am mai spus (şi cum e de la sine înţeles), Ridley Scott şi Kevin MacDonald au început printr-o selecţie etapizată, pentru ca în continuare să asambleze materialele păstrate cu ajutorul excelentului editor Joe Walker - şi aici încep să se dezvăluie adevăratele virtuţi ale montajului de cinema, pornind de la alăturările semnificative (între multiplele răspunsuri la aceeaşi întrebare, între diversele acţiuni identice proprii aceluiaşi moment al zilei în cele mai diversificate locuri de pe planetă, între valorile şi principiile de viaţă ale războinicului Massai din Kenia şi ale micului lustragiu din Peru...), pentru a continua cu construcţiile elaborate, adesea prin recurs la imagini devenite leit-motiv (femeile africane care pisează grâul), şi a finisa totul la nivel de ritm şi juxtapuneri iconice insolite, de factura "montajului de atracţii" (tot de la Kuleşov citire) - pe sub partiturile originale ale compozitorilor Harry Gregson-Williams şi Matthew Herbert. Rezultatul este, dincolo de captivanta colecţie a clipelor de viaţă şi demonstraţia de virtuozitate cinematografică, o aventură vizuală şi sentimentală care se urmăreşte cu sufletul la gură şi cu ochiul mereu atent - căci într-un asemenea film fiecare cadru e irepetabil şi irecuperabil, în caz că nu l-ai observat... decât, cel mult, revăzând filmul... ceea ce n-ar fi deloc deplasat, căci "Life In a Day" este genul care te cheamă înapoi - fie şi numai pentru a regăsi acea stare tonică, de bine şi de reflexie, de spectacol vizual şi de duioşie, de sinceritate şi de omenie, proprie filmelor documentare cu adevărat reuşite.
...Nu pot încheia fără câteva remarce pentru duduia care a tradus - un nume nou în galeria micilor papagali:
- bullshit nu înseamnă "rahat", ci "baliverne, palavre, gogoşi"
- to vindicate nu înseamnă "a vindeca", ci "a impune, a justifica, dovedi"
...şi mai erau vreo două perle, da-mi scapă...
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
23 august, 2011, h. 16:40-17:44
Bucureşti, România
Am râs la fraza asta: "globetrotterul asiatic care se emoţionează când în ciorbă găseşte o muscă de dimensiunea celor de acasă (sic!)".
Mulţumesc pentru cronicuţă, Ştefane, nu am să mă uit unde chiar nu sunt fan YouTube şi plătesc deja destule programe de satelit pe tema realităţilor pământene curente. :-)
@Pitbull - revin după ce-ţi aminteşti cele două perlele, şi eventual eşti sigur că nu mai e nicio greşeală de editare-n text. :P }}{{