Marţi, 20 septembrie, a avut loc evenimentul de lansare al celui mai nou documentar original HBO, Doina groparilor.
Doina groparilor este finalist al Concursului Naţional de Scenarii 2010 - secţiunea documentar, iniţiat de HBO şi realizat în parteneriat cu Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF). Vizionarea a avut loc în prezenţa echipei şi a producătorilor, la Cinematograful Scala, începând cu ora 18:00, urmată de un cocktail. La eveniment au fost prezenţi peste 100 de invitaţi, printre care: Ada şi Alexandru Solomon, Thomas Ciulei, Claudiu Mitcu, Irina Margareta Nistor, Lucian Georgescu, Ana Popescu.
În analiza excelentului documentar "Life in a Day" (2011, realizat sub coordonarea lui Kevin Macdonald), reluam una dintre problemele esenţiale ale artei filmului, pe nedrept (şi primejdios) neglijate în gândirea cinematografică actuală - şi anume, noţiunea de "cinemă", concepută de Cesare Zavattini ca unitate esenţială a discursului filmic (la fel cum fotograma este unitatea de bază a fenomenului cinematografic). Cinéma nu e altceva decât acel "element de viaţă" care iese din domeniul prozaicului, accedând la zona artei filmului - de cele mai multe ori, o mică întâmplare pe care hazardul a construit-o puţin aparte şi mai ales semnificativ; pe lângă caracterul anecdotic, cinéma mai poate consta şi într-o anumită imagine a realităţii (care devine astfel icon), o persoană ieşită din comun, ca înfăţişare sau comportament (ridicându-se la rangul de personaj), un crâmpei de dialog (ale cărui fraze dobândesc statutul de replici), etc. Studiul şi exerciţiul profesiunii de cineast încep întotdeauna cu identificarea teoretică şi practică a cinemelor, transpusă imediat în primele exerciţii filmate - orice structură pedagogică începând, de obicei, cu capitolul filmului de non-ficţiune, reportajul şi documentarul constituind "iniţierea" în arta filmului şi bazându-se, prin însăşi natura relaţiei lor atât de strânse cu realitatea, tocmai pe recunoaşterea şi valorificarea estetică a cinemelor pe care ni le oferă viaţa.
La fel ca sus-menţionatul "Life In a Day" şi ca toate reportajele şi documentarele de calitate, de la clasicii de talia lui Joris Ivens, Harry Watt, Leni Riefenstahl sau Robert Flaherty, până la creatori contemporani ca Michael Moore, Kevin Macdonald, Thomas Ciulei ori Alexandru Solomon), şi "Doina groparilor" se întemeiază pe o excepţională putere de a observa şi converti artistic pepitele de imagine şi sens din materialul tematic ales de autorul său, documentaristul basarabean Pavel Cuzuioc - născut în 1978 la Chişinău, după care a studiat dreptul la Bucureşti şi Chişinău (1995-2000) şi regia, la Academia de Film din Viena (2003-2006), autor al documentarului de metraj mediu «Trois Femmes de Moldavie» (2006, Zenobia Film & FAK).
Poate că cel mai semnificativ aspect al acestui neobişnuit şi puternic film de non-ficţiune constă în caracterul său observaţional - Pavel Cuzuioc se rezumă la postura de martor al groparilor din imensul cimitir Doina de la Chişinău (o autentică "necrometropolă"), pe care-i filmează şi intervievează dezinvolt şi spontan, în decursul activităţii lor. Din acest punct de vedere, şi ca să respectăm cât mai fidel criteriile, aş zice că "Doina groparilor" este cam impropriu numit "documentar", preferând să-i atribui, dacă ţinem neapărat la etichete, titulatura de "macro-reportaj artistic". I s-ar putea reproşa faptul că "trece pe lângă subiect" - cel puţin, în măsura în care presupunem că tema filmului ar fi moartea. În mod aparent paradoxal însă, filmul vorbeşte nu despre moarte, ci despre viaţă - prin ricoşeu, după cum mi-a explicat Pavel Cuzuioc, după proiecţie.
În dosarul de presă al filmului, autorul declară: "Pentru mine, ca de altfel pentru mulţi dintre noi, tema morţii se ţine pe un raft pe care nu se lasă niciodată praful - temă care preocupă inevitabil pe oricine şi oriunde în orice cultură şi spaţiu. Subiectul filmului nu este moartea, chiar dacă se învârte în jurul ei. Pentru că de cele mai multe ori moartea generează teamă şi dorinţa de evitare a unei confruntări, filmul încearcă să abordeze într-o manieră temperată şi reflectivă acest subiect." Aşa cum spuneam, şi cum reiese şi din titlu, jaloanele principale ale scenariului sunt înşişi groparii, prezenţi în momente expresive ale muncii lor atât de grele şi ingrate, precum şi dispuşi să se confeseze. Selectând din vastul fond de interviuri acumulate, Cuzuioc asamblează unele dintre cele mai particulare şi substanţiale mărturisiri ale personajelor, întregind treptat mozaicul unei meserii la care noi, ceilalţi, adesea refuzăm instinctiv să stăruim prea mult cu gândul. Nu sunt omişi nici unii dintre clienţii lor, începând cu o anumită doamnă Eleonora, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, care pe lângă că-şi dedică mult timp mormântului părinţilor, şi-l pregăteşte temeinic, alături, şi pe al ei. Una dintre cele mai interesante secvenţe ale filmului se centrează în jurul pietrei funerare pe care femeia şi-a comandat-o cu anticipaţie, iar groparii de la Doina i-o instalează - remarcabil cadrul în care lespedea cu fotografia, numele şi data naşterii, străbate în maşină cimitirul, prin peisajul macabru-pitoresc al miilor de morminte (apropo de relaţia dintre moarte şi viaţă la care se referea regizorul).
De altfel, întregul film se distinge printr-o admirabilă forţă a imaginii: practic nici un cadru nu e lăsat la voia întâmplării, sau măcar a corectitudinii anoste - fără ostentaţie, fiecare imagine se compune complex şi subtil, într-o arhitectură meticuloasă a liniilor şi spaţiilor, de multe ori stratificate insolit în perspectivă. Personal, cel mai mult m-au impresionat vastele planuri-ansamblu din final, care surprind forfota din cimitir în duminica Sfintelor Paşti - fără exagerare, adevărate tablouri de Bruegel. De bună seamă, această unitate omogenă între intenţie şi realizare se revendică şi de la faptul că avem de-a face cu un film eminamente de autor - Pavel Cuzuioc realizându-l în cvadrupla ipostază de scenarist, regisor, operator şi producător executiv. Abordându-l în legătură cu valenţele conceptului de cinemă (dezvoltat în deschiderea acestei analize) şi cu metoda sa de a identifica şi înnobila atât de puternic prin imagine resursele realului, s-a recunoscut descoperit în privinţa vreunui răspuns concret: "Nu ştiu," mi-a spus, "nu fac decât să observ, să aleg şi să filmez cum simt - restul, vine de la sine." Evident, bazată pe fondul unei cunoaşteri solide şi temeinic asimilate a meseriei, o asemenea spontaneitate constituie principala cale spre întrunirea unui discurs filmic coerent, consistent şi convingător.
Ar fi de reproşat, eventual, trecerea prea expeditivă peste secvenţa gropii comune: acel şanţ adânc şi parcă fără sfârşit în care se aliniază cap la cap, pe mai multe niveluri, sicriele numerotate ale morţilor necunoscuţi - amintind, inevitabil, de secvenţa finală a documentarului "Piaţa Universităţii" (Stere Gulea, 1991), cu şirurile de "neidentificaţi" apăruţi la Străuleşti după masacrul iliescian din 13-15 iunie '90. Din nou, Pavel Cuzuioc precizează că nu şi-a propus să exploreze până-n străfunduri materialul, sau să tragă concluzii - ci doar să observe, într-un asemenea mod încât să ajute întrebările să se formuleze de la sine. Un răspuns nu concret, nu informaţional, ci mai degrabă setimental şi filosofic, pare să-l ofere ultimul cadru al secvenţei, cu camionul care, după ce a descărcat morţii fără nume, se îndepărtează cu hurducături blajine pe drumul din spatele cimitirului...
De remarcat, însă, o imensă greşeală care nu le aparţine realizatorilor, ci distribuitorilor. Întrucât filmul e vorbit în româna basarabeană, cu particularităţile ei regionale atât de marcate (şi, inevitabil, în rusă, pe alocuri), iar cuvintele nu sunt întotdeauna uşor descifrabile (aparţinându-le unor oameni simpli intervievaţi în mediu natural), H.B.O. a optat pentru subtitrare - idee cât se poate de bună, cu condiţia de a se fi realizat corect. În schimb, din motive imposibil de bănuit, replicile româneşti sub subtitrate cu modificări (uneori prescurtat, alteori dimpotrivă, mai lungit) în sensul unei corectitudini lingvisticie plate. Formula nu e numai inutilă (chiar şi în dialect, erau absolut inteligibile şi acceptabile), ci şi nocivă - se pierde mult din farmecul local şi uman. În plus, mai are şi un efect parazitar - de multe ori, mă pomeneam urmărind diferenţele dintre replicile rostite şi subtitluri, în dauna unei bune concetrări asupra imaginii. Fiind vorba de un procedeu simplu şi nu foarte costisitor, recomand insistent remedierea erorii, printr-o subtitrare adecvată. Nu va fi decât un câştig pentru acest excelent film de non-ficţiune, care poate constitui o veritabilă lecţie pentru orice realizator de reportaj şi film documentar - şi nu numai.
Părerea ta
Spune-ţi părerea