Cronică Millenium: The Girl Who Played With Fire

Spuneam, în analiza filmului Millenium: The Girl with the Dragon Tattoo, că una dintre neîmplinirile de ordin structural ale filmului (în linii mari, stufos, dezlânat şi nu foarte logic, dar compensând prin intensitate, stil şi originalitate) consta în abandonarea prematură a subplotului cu Nils Bjurman, tutorele violator al eroinei. În episodul al doilea, lucrurile par să se îndrepte oarecum, de vreme ce respectiva intrigă secundară este recuperată chiar de la început. Par numai, am spus, fiindcă şi de astă dată povestea cu Bjurman se termină brusc şi fâsâit - dând semnalul unui grandios rateu pe toate planurile.

Deşi atât de populară, trilogia regretatului Stieg Larsson rămâne, totuşi, doar un grupaj de romane poliţiste pe cât de isteţe, pe atât de redundante şi logoreice, şi nici transpunerile lor pe ecran nu fac istorie, dincolo de anumite calităţi vizuale - aşa că nu ne vom pierde vremea acum cu o comparaţie punctuală, dezvoltată, între cele două cărţi. Ajunge doar să spunem că majoritatea defectelor pe care le-am identificat la primul film se regăsesc aici mult agravate, câtă vreme izbăvitoarele lui virtuţi narative şi stilistice sunt de-acum foarte atenuate. La absolut toate nivelurile. Şi, fiindcă orice film se impune să fie analizat în primul rând ca atare, şi abia apoi în eventualele contexte conjuncturale ale seriilor, francizelor, ecranizărilor, remake-urilor etc. - să purcedem, dar...

Se spune despre Stieg Larsson că a fost un mare expert în ştiinţe politice, mai cu seamă apropo de sistemele totalitare europene. Într-adevăr, romanul "Män som hatar kivnnor" (adică, "Bărbaţi care urăsc femeile" - sau, mai pe englezeşte, "The Girl with the Dragon Tattoo"), dovedea că a învăţat temeinic toate clişeele puse în circulaţie pe seama marilor perdanţi ai celui de-Al Doilea Război Mondial - mai ales în ceea ce priveşte violurile şi perversiunile sexuale cu tentă aşa-zis rasistă. Noroc că, spre deosebire de alţii, ştie să se uite şi în tabăra cealaltă, aşa că în actualul "Fata care s-a jucat cu focul" tabăra antagonistă e constituită în jurul filierelor de trafic cu carne vie moştenite de la K.G.B.-ul ot Tătucu' Stalin. Noii producători şi-au adus protejaţii de-acasă, iar scenaristul Jonas Frykberg nu reuşeşte decât să însăileze o poveste melodramatică şi ilogică, plină de accente telenovelistice şi raţiune gen "hoţii şi vardiştii" (mai ales în înduioşătoarea scenă de familie cu fata, fratele şi tata - unde cei doi se pregătesc s-o elimine). Indiferent cât a preluat din roman şi cât a creat el, Frykberg, un scriitor de film la activ doar cu ceva televiziune şi un lungmetraj din 2003, înşiră faptele mai mult consecutiv decât cauzal, mult prea coincidental ca să fie credibil (nu mai puţin de trei secvenţe cheie se bazează pe nimerirea câte unui personaj potrivit la locul potrivit în momentul cel mai nepotrivit - răpirea lui Miriam, împuşcarea labei piciorului lui Bărbosu-pe-care-am-uitat-cum-îl-cheamă, şi dezodământul), şi cu o atotbiruitoare previzibilitate. Cu unul dintre aceste prilejuri, se mai comite şi o gafă de râsul lumii: mamelucul ăl mai ăl, care-i căsăpeşte pe toţi, încasează în genere torente de pumni şi şuturi, fără să zică nici mâc - căci, ce să vezi, are analgezie congenitală, o boală din născare ce-l face imun la durere. Lisbeth Salander lipsise la lecţia asta (ea şi Mikael Blomkvist anchetând separat, pe motive de să nu-i vadă lumea împreună), aşa că-n momentul când haidamacul îi pune gheara-n gât, face şi ea ce ştie mai bine: îşi scoate din buzunar apărăţelul de curentat şi i-l înfige-n bijuteriile de familie (cum îi făcuse şi tutorelui sadic, c-un film mai devreme). Şi când colo, măi să fie, Damage, TILT! - huiduma, nici clipeşte: că, mă-nţelegi, analgezificat cum era, nu l-ar fi durut nici să-l calce trenul; numai că Frykberg nu s-a gândit că boala nu-l apăra şi de spasmele musculare pe care i le-ar fi indus curentul electric, aşa c-ar fi trebuit să înceapă se bâţâie într-o veselie continuă (deşi durându-l cam în pix).