Altă minunăţie se produsese cu ceva timp în urmă, când acelaşi malac, altminteri ucigaş cu simţ de răspundere şi experienţă berechet în a face cadavrele să le iei de unde nu-s, după ce-i pune la pământ pe Miriam şi-un kickboxer cu nişte pumni bine plasaţi, într-o magazie, îi lasă bine-mersi unde picaseră, pune zăvorul, iese, dă frumos cu gaz pe dinafară, scapără un cribit, şi stă. Şi stă. Şi stă şi se uită. Pălălaia creşte şi tot creşte, ca voinicul din poveste. Gorila stă şi se uită. În magazie, monoxidul de carbon îi deşteaptă pe ăia din knockouturile lor, dându-le de înţeles că-i groasă. Nenea stă şi se uită. Camera face-un panoramic dreapta, ca să-i vedem noi pe cei doi cum se fofilează afară pe uşa din spate. El se uită. Ei s-au dus... Ce-i drept, aici detaliile nu se mai revendică în integralitatea lor de la Jonas Frykberg, ci de la flişchireţul numărul doi, Daniel Alfredson - ăla cu regia. Pe lângă munca de televiziune, a mai făcut şi el cinci lungmetraje (şi, vorba bancului cu miliţianul care nu ştia limbi străine, la ce i-a folosit?). Deşi povestea, de bine de rău, ar putea să fie captivantă, Alfredson are un nerv narativ atât de bizar, încât în prima parte nu te poţi concentra, neam, în cea de-a doua te plictiseşti vârtos, iar în ultima te bucuri că nu mai e mult. Culmea, până şi pe cei doi actori principali, care-n primul film jucaseră remarcabil (ea mai ales, impunându-se ca o mare artistă dramatică), aici reuşeşte să-i facă să evolueze cum nu se poate mai incolor, inodor şi nesărat (şi dacă iei secvenţele la bani mărunţi, poţi s-arăţi cu degetul mijloacele expresive folosite data trecută şi de Michael Nyqvist, şi de Noomi Rapace, care aici nu se mai regăsesc nici de frică). Mai mult, Noomi, în rolul ei de combatantă bine instruită, e pusă ca, ori de câte ori somează pe cineva cu pistolul, să-l ţină la vreo trei lungimi de braţ şi ceva în faţă, practic sub nasul ameninţatului (când până şi copiii ştiu că se ţine protejat, lângă trup - n-am să uit niciodată lecţia dată de Jean Gabin puştiului de pe stradă, în «Le Clan des Siciliens») - ba mai mult, din când în când mai şi întoarce capul să se uite peste umăr temeinic şi pe-ndelete, numa' bine să-i dea ăluia ocazia să-i zboare pistolul din mână; ceea ce ăla nu i-o zboară, că-n scenariu nu scrie aşa şi nici Alfredson nu i-a zis.
Dar cel mai frumos moment e la sfârşit, când mânuţa nu spui cui scurmă ca să iasă din ţărână mai ceva ca-n "Evildead", la câteva ore după îngropăciunea cu vreo trei găuri de glonţ în trup. La faza asta, deja toată presa din sală de la mall era pe jos de râs, iar eu aşteptam ca Blomkvist să ia pe nepusă masă un toroipan în cap, ca să pot zice tare "Boinggg!" de să se-audă până jos la Diverta - da' nu mi-a făcut hatârul... Celelalte inadvertenţe şi salturi mortale logice sunt mai puţin interesante, aşa că nu le mai înşir aici - şi nici găurile de racord (ca de pildă, pistolul Beretta care se transformă-n Colt de la un cadru la altul, sau păcănitul trabantesc cu care se ambalează motorul de Toyota).
Bine măcar că, unde finalul primului film se-ntinsese tărăgănat pe o jumătate de oră şi mai bine, ăsta o taie scurt - anunţând cât se poate de clar (şi involuntar) ce-o să se-ntâmple într-al treilea. Pe care tot cei doi l-au comis (unul cu scenariul, celălalt cu regia), aşa c-abia aştept!
Pagina
Părerea ta
Spune-ţi părerea