Cronică filmul Concertul

Dincolo de aceste câteva eventuale ezitări, însă, scenariul, cu toate virtuţile sale, este servit ireproşabil de regia sigură, robustă şi plină de stil, tipică pentru Radu Mihăileanu. Fiecare secvenţă e construită compact şi rotund, iar episoadele şi actele compuse din ele au un ritm narativ pe cât de cursiv, pe atât de dens şi susţinut. La nivel de mizanscenă, regisorul stăpâneşte cu mână sigură cele mai îndrăzneţe combinaţii - ca de pildă în prima confruntre dintre Andrei, Ivan şi Saşa, excelent filmată în nebunia ei. Se mai disting, dintre nenumăratele secvenţe tot una şi una, celebra nuntă turnată la Arenele Romane (inclusiv fusillada dintre mafii), plecarea pe jos spre aeroport (care a făcut deliciul spectatorilor ruşi, la proiecţia de probă din Moscova),
secvenţa paşapoartelor, sau diversele apucături ale esticilor ajunşi la Paris - cum ar fi bişniţa cu caviar Beluga (ratată), urmată de succesul celei cu telefoane mobile chinezeşti.

Treptat, însă, aşa cum spuneam, toate acestea se epuizează, iar filonul central al poveştii se defineşte tot mai constitent, spre admirabila secvenţă a concertului - pregătită de autori şi echipă timp de şase luni. Nu este sarcina criticului de film să descrie toate detaliile eforturilor premergătoare, dar acestea ar putea face obiectul unui film în sine - unul dintre cele mai fascinante making of-uri din câte se pot imagina: repetiţiile, instruirea si antrenamentele Mélaniei Laurent, modul de a fi ales şi folosit dublura, inserţia efectelor speciale (cu mare discreţie - rolul lor fiind acela de a susţine veridicitatea, nu spectacularul), apoi toată bucătăria de platou - cu scenografia, luminile, echipa de imagine, figuraţia... Miza era enormă: un concert care ajunge să frizeze miraculosul - ba chiar să-l cuprindă. Iar rezultatul e impecabil.

Fără nici un parti pris sau ostilitate la adresa lui Tarantino, îndrăznesc să spun că, pe lângă Anne-Marie Jacquet, Shoshanna din "Inglourious Basterds" nu e decât un exerciţiu de actorie oarecare din partea Melaniei Laurent, care aici se relevă în deplinătatea forţei şi a disponibilităţii sale dramatice - atât ca rol cu drepturi depline, cât şi în tandem cu Aleksei Guskov, creatorul unui Andrei Filipov de o complexitate rară: rănit şi puternic, vulnerabil şi invincibil, cabotin şi poet, cinstit şi farseur, intelectual şi luptător... Îi dau replica şi-l completează, cum nu se poate mai onorabil, Dmitri Nazarov, într-un Sacha Grossman teluric şi plin de umor, şi Valeriy Barinov, al cărui Ivan Gavrilov reuşeşte performanţa de a ne dărui un idealist fanatic al comunismului tuşant şi vrednic de milă duioasă... În rolul Guylène, Miou-Miou este sobră, precisă şi eficientă, câtă vreme Vlad Ivanov reuşeşte să-şi afirme din nou talentul inepuizabil într-un Tretiakov care nu ne poate face decât să protestăm: "subfolosire!" Despre Valentin Teodosiu e de ajuns să spunem că e aşa cum îl ştim în momentele lui bune (mai bine zis: atunci când încape pe mâna unui regisor care ştie meserie, că altfel el e bun oriunde şi oricând) - şi, dacă tot am ajuns în sectorul românesc, se impune să remarcăm şi prestaţia... actoricească a străzilor din Bucureşti care "joacă" locuri din
Moscova (atât de bine "machiate" de scenografia lui Cristian Niculescu, încât spectatorii ruşi le-au recunoscut cu toată convingerea ca fiind de la ei de-acasă). Fără a mai intra în detalii, sunt dator să afirm că şi costumele Vioricăi Petrovici, imaginea lui Laurent Dailland şi muzica originală a lui Alain Attal se menţin la aceleaşi cote valorice.

Tot în acest spirit, limitele de timp şi spaţiu îmi impun să mă opresc în locul unde simt că abia devenisem pregătit să intru cu adevărat în subiect - căci "Concertul" lui Radu Mihăileanu este un film despre care s-ar putea vorbi la nesfârşit. Aşa că vă propun o soluţie mult mai onestă - şi mai firească, în fond: vedeţi-l neîntârziat!