Scenariul îşi îngăduie câteva rabaturi cam discutabile de la ortodoxismul dramaturgic. Apoi, este aproape complet pierdut pe drum singurul antagonist real (directorul teatrului, interpretat de Valentin Teodosiu), astfel încât, în ultimă instanţă, protagoniştii se văd nevoiţi să se războiască numai cu destinul, nu şi cu un oponent uman concret - deşi acesta avusese din start toate datele respective, fiind şi construit astfel. Culmea, tocmai când uitaserăm de el, Mihăileanu îşi aduce aminte şi-l reinserează în poveste, printr-un truc cu du-te-vino dibaci compus: sosirea faxului (care ar fi trebuit să ducă la demascarea imposturii), pe care individul îl ignoră sub motiv că a intrat în concediu - şi se duce tocmai la... Paris! La Paris, unde ne aşteptăm la un crescendo de suspense spre final, potenţat şi de intervenţia lui - expediată ieftin, din păcate: un singur episod scurt, contând din sosirea la aeroport, plimbările prin oraş şi fotografiile turistic-familiale - şi descoperirea imposturii (din nou, foarte originală şi abilă soluţia afişului văzut într-una dintre poze) - pentru ca apoi să urmeze anti-climaxul: felul cum Ivan îl ia în primire, îl duce de nas şi-l scoate din joc, înainte de începutul concertului.
E drept că povestea ajunsese deja pe cote maxime - dar personajul şi plotul purtat de el aveau nevoie de o finalizare pe măsura deschiderii iniţiale (şi, cunoscându-l pe Mihăileanu, putem fi siguri că aceasta n-ar fi ieftinit sau complicat deloc deznodământul).
Pe aceleaşi coordonate, i-aş reproşa autorului lipsa unei ultime întorsături, a unei surprize care să închidă cercul şi să pună punctul final pe toate sensurile deja relevate - din nou, o impunea formula atât de complexă a întregului scenariu. Or, o dată ce concertul (miza principală a filmului) începe, totul se desfăşoară liniar; apoteotic, sublim - dar tot liniar. Micile poante din acest segment de încheiere (rugăciunile lui Ivan, sau "rezolvarea problemei" cu Tretiakov), deşi delicioase, rămân totuşi accesorii.
În sfârşit, am mai avut senzaţia şi că Mihăileanu a cam sărit calul în privinţa debandadei la care se dedau instrumentiştii ţigani ajunşi la Paris. Zona derizoriului era deja perfect acoperită, ca element specific al farsei şi improvizaţiei, precum şi ca o contrapondere a rigorii şi seriozităţii proprii protagoniştilor - ceea ce mă face să afirm că echilibrul cel mai just s-ar fi situat o idee mai jos de nivelul tuturor acelor dezlănţuiri haotice, isterice, aproape violente, pe care le-am receptat ca şarjate şi peste măsură de demonstrative.
Părerea ta
Spune-ţi părerea