Adolescenţii pe ecran

Şi noi ne putem lăuda cu o ecranizare destul de ambiţioasă, realizată de Mihai Iacob şi Wolfgang Petersen în două filme nu lipsite de calităţi: Aventurile lui Tom Sawyer şi Moartea lui Joe Indianul (1978). Interpretul lui Tom, Roland Demongeot, care în cinci ani jucase tot atâtea roluri, a mai apărut pe ecran o dată, în 1973, şi a renunţat. Marc Di Napoli (Huck), care debuta cu acel prilej, s-a retras în 1977, după alte şapte roluri oarecare.

Şi, dacă tot am ajuns pe scumpele noastre meleaguri, se impune să remarcăm că două dintre vedetele anilor şaizeci, Bogdan Untaru (celebrul "Năică" al lui Zizi Bostan) şi Mihaela Istrate (partenera lui Iurie Darie de la T.V.R.), prin jurul lui 1980 tot băteau, sărmanii, pe la porţile I.A.T.C.-ului; îi zăream pe listele de respinşi. Ion Bocancea, Nică din Amintiri din copilărie, n-a mai cochetat cu filmul. În schimb, Costel Băloiu, celebrul Pistruiat plin de fani, după ce a mai trecut meteoric prin Nemuritorii (1974), prin Roşcovanul (1976) şi prin Noi, cei din linia întâi (1986), a ajuns şofer de taxi...

Fermecătorul Scatiu din mediocrul Aventurile lui Babuşcă (Gheorghe Naghi, 1973 - după Ostrovul lupilor de Petre Luscalov), Horia Zugrăvescu, se numeşte acum Daniel Zugris (aşa, mai pe înţelesul yankeilor care l-au  adoptat) şi are o firmă hidrotehnică destul de prestigioasă ca să încheie contracte chiar şi cu guvernul de la Washington D.C. (ne-am mai dat niscai e-mail-uri, nu demult), în schimb, despre partenerul său, Gabriel Nacu, nu se mai ştie nimic. În rest, din filmele cu copii eroi-doi-câte-doi, Mihai Ciolacu (Tată de duminică, Mihai Constantinescu, 1974) a ajuns director de imagine, iar Tudor Petruţ (Misterul lui Herodot, Geta Doina Tarnavschi, 1976) a continuat ca actor adolescent şi student la I.A.T.C. (inclusiv în celebrele Liceenii şi Extemporal la dirigenţie, Nicolae Corjos, 1987) şi şi-a încheiat cariera cu serialul de televiziune Călătorie de neuitat (Geo Saizescu, 1990).

Să nu uităm, totuşi, că în primul film al serialului lui Corjos, Declaraţie de dragoste (1985), se ilustrase cu brio micul Andrei Duban (descoperit anterior, în drăgălaşul Acţiunea Zuzuc, Gheorghe Naghi, 1983); ulterior, a făcut facultatea, şi a mai jucat în cinci filme (inclusiv un ofiţer german în Amen - Costa-Gavras, 2002).

O evoluţie oarecum paralelă a avut-o marea speranţă Adrian Vîlcu, fiu al directoarei de film Georgeta Vîlcu, de la Buftea, folosit prima oară de Sergiu Nicolaescu în Revanşa (1978), apoi de Elisabeta Bostan în Saltimbancii (1981) şi Un saltimbanc la Polul Nord (1982), în care şi-a dat pentru prima şi, din păcate, ultima oară, măsura admirabilului său talent. Au mai urmat şapte filme, inclusiv Fără lumini de poziţie (Mihnea Columbeanu, 1989) şi, mai ales, Oglinda (Sergiu Nicolaescu, 1993), unde a strălucit din nou, în rolul Regelui Mihai de România. După Punctul zero (Sergiu Nicolaescu, 1996), a mai apărut o singură dată, zece ani mai târziu, în serialul de televiziune Iubire ca-n filme (Iura Luncaşu).

Astfel, cam singura care a reuşit să se menţină pe linia unei cariere onorabile (nu numai fiindcă e fiica excelentului director de imagine, care mai nou s-a băgat şi-n producţie, Ion Marinescu - ci şi datorită realelor ei calităţi), rămâne Medeea Marinescu. După debutul cu un rol episodic în Fram-urile Elisabetei Bostan, s-a impus ca scăpărătoare interpretă titulară, la şapte ani, în Maria Mirabela (Ion Popescu-Gopo, 1981), iar în 1895 a reuşit să susţină admirabil dificilul rol dramatic principal din altminteri confuzul Promisiuni (Elisabeta Bostan). Deşi în continuare nu şi-a mai egalat niciodată aceste performanţe din copilărie şi adolescenţă, a continuat să joace cu oarecare regularitate, în filme atât româneşti cât şi străine, şi nu i se poate imputa în nici un caz incertitudinea performanţei din mediocrul Weekend cu mama (Stere Gulea, 2009).

Dar, dacă trecerea în revistă a celor mai cunoscuţi actori copii şi adolescenţi din România se termină, pentru moment, aici, nu putem încheia acest scurt periplu fără a reveni pe ecranele lumii, mai ales cu celebrul Macaulay Culkin, atât de strălucitor la începutul anilor '90, încât nici nu mai are rost să-i enumerăm rolurile - caz semnificativ de exploatare cupidă a unui copil, numai pentru ca acum să plutească într-o existenţă searbădă. Sau confratele lui de generaţie, Elijah Wood, adorabil şi viu în tandemul susţinut împreună în The Good Son, (1993) (deja la al zecelea rol în trei ani), pentru ca apoi să se piardă printre zeci de roluri şi rolişoare; evident, cunoscutul său Frodo Baggins, din trilogia Lord of the Rings (2001-2003) e mai mult un rol spectacular decât actoricesc, iar apariţiile din Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004), Sin City (2005), Bobby sau Paris, je t'aime (2006) sunt totuşi insuficiente, deocamdată, pentru a defini o carieră importantă.

Cât o priveşte pe Dakota Fanning, maturizarea ei volturizată (sau viceversa) din lălăiala Twilight Saga nu mă surprinde deloc. Nici Edward Furlong nu şi-a egalat prestaţia din Terminator 2: Judgment Day (1991), deşi de-atunci încoace a jucat într-una, iar cele aproape douăzeci de filme ale sale numără şi vreo câteva titluri de care a mai auzit lumea. Iar Schwarzenegger nu i-a purtat noroc nici micului său partener din Last Action Hero (1993), Austin O'Brien, a cărui curbă profesională a încercat să se menţină doi ani, pentru a intra de-atunci într-un declin tot mai accentuat.

Mark Lester? Fermecător în Oliver! (Carol Reed, 1967), încă paisprezece roluri convenţionale, până la un înzorzonat Prinţ şi cerşetor (Richard Fleischer, 1977) şi gata (deşi acum l-au chemat iar, pentru rolul Regelui Harold al II-lea, din 1066. Brooke Shields? Şocantă în Pretty Baby (Louis Malle, 1978), exotică în The Blue Lagoon (Randal Kleiser, 1980), şi-n rest... multe şi mărunte. Linda Blair? Şi mai şocantă în The Exorcist (William Friedkin, 1973), şi pe urmă... tot aşa. Mai joacă şi-acum. Mult.

Dar să încheiem, într-o notă pozitivă, amintindu-ne de cel ce rămâne, fără discuţie, cel mai tulburător-cvintesenţial adolescent al ecranului - Jean-Pierre Léaud - cel care, deşi şi-a continuat onest evoluţia în Antoine et Collette (1962), Baisers volés (1968) şi Domicile conjugal (1970), intercalat cu numeroase alte roluri, atât în filmele Noului Val, cât şi în ale altor autori şi curente, nu poate fi totuşi complet disociat vreodată de prima sa ipostază importantă (dacă e să-l trecem cu vederea pe micul Pierrot din La Tour, prends garde! (Georges Lampin, 1958) - inegalabila capodoperă de debut a lui Truffaut, din 1959, Les quatre cents coups.

Şi ar mai fi, destui ar mai fi - dar mă opresc aici, cerându-mi iertare de la copiii-minune, fie menţinuţi pe traiectorie, fie prăbuşiţi mai devreme sau mai târziu, la fel ca majoritatea, pe care n-am reuşit să-i includ aici, şi lasându-le un avertisment celor ce stau îngrămădiţi pe ţeavă, gata de lansare: luaţi seama, prichindei stelari, că gloria, cu cât e mai prematură şi mai orbitoare, cu atât e mai parşivă!