Motto 1:
În fiecare regizor zace câte un actor adormit. Ssst - să nu-l treziţi!
(Ion Henter)
Motto 2:
În mulţi actori se deşteaptă la bătrâneţe un regizor. Le dorim o tinereţe veşnică!
(Mihnea Columbeanu - în replică)
Actorii sunt, în esenţă, nişte copii. Poate chiar mai copii decât cei propriu-zişi, dat fiind că, la maturitate, pronumele reflexiv dispare: copilul se joacă; actorul joacă - şi atât... Nu e hiperbolă, nici glumă nu e. Psihologia jocului actoricesc şi cea a jocului copilăresc folosesc resorturi comune din categoria ludicului - o anume putere de a crede în ficţiuni cu totul specială. Copilul o are din necesitate proprie - căci, pentru ca antrenamentele pentru viaţă ascunse în spatele jocurilor sale să dea cu adevărat roade, el trebuie să creadă în ele din tot sufletul. Asemenea şi actorul: dacă nu crede cu adevărat în rolurile lui, va pleca acasă după spectacol sărac, lăsând în faţa cortinei un public şi mai sărac - în primul rând sufleteşte.
Iată de ce, atât de mulţi actori copii şi adolescenţi revin în anonimatul prozaic, o dată cu maturizarea. Talentul dramatic al copiilor poate fi amăgitor - şi perisabil. Rare sunt cazurile unor cariere desfăşurate pe tot arcul vieţii - şi, în genere, observarea acestor destine, uneori fericite, de cele mai multe ori ingrate, rareori dramatice ori chiar tragice, poate scoate la lumină sensuri importante ale condiţiei de actor...
Despre Shirley Temple nu cred că mai e nimic de spus - cel puţin într-un articol atât de rezumativ, sau în absenţa cine ştie căror dezvăluiri surprinzătoare acum, după atâtea decenii. Cel puţin, a avut tăria de a efectua sănătos şi decent tranziţia, devenind o persoană matură echilibrată şi împlinită în diplomaţie.
La antipozi, oarecum, se situează însă cariera micuţei actriţe lansate în 1942 cu rolişoare îndoielnice, pentru a străluci abia la maturitate, sub numele de Liz Taylor. În schimb, Mickey Rooney, deşi a ţinut onorabil drapelul până la adânci bătrâneţi, n-a mai egalat niciodată farmecul şi umorul personajelor din adolescenţă...
Există unele personaje-copii celebre, iar aducerea lor pe ecran prilejuieşte inevitabil asemenea arcuri peste timp, uneori extrem de semnificative. Unul dintre cei mai faimoşi este, evident, Tom Sawyer - ecranizat de cel puţin douăzeci de ori. Primul interpret semnificativ al eroului a fost Jackie Coogan (1930), unul dintre copiii minune ai epocii (nimeni altul decât partenerul lui Chaplin din The Kid - 1921), a cărui carieră, lungă de-o viaţă, a fost marcată de peste o sută de roluri... neînsemnate. Un alt Tom Sawyer important (1973), Johnny Whitaker (la paisprezece ani, adunase deja douăzeci de roluri), s-a retras patru ani mai târziu, pentru a reveni sporadic abia peste... alţi douăzeci şi unu de ani (inclusiv o perioadă de toxicomanie)! În schimb, partenera lui, în rolul Becky Thatcher, nu făcea decât să-şi înceapă o carieră impresionantă ca actriţă adolescentă şi, apoi, adultă - nimeni alta decât celebra Jodie Foster, remarcată încă dinainte (la unsprezece ani, Becky era al douăzecilea personaj al ei), dar mai ales peste trei ani, în tulburătoarea Iris din Taxi Driver, de Scorsese.
Şi tot în 1976, Jodie Foster avea să apară în originalul Bugsy Malone al lui Alan Parker, o comedie cu mafioţi jucată integral de teenagers. În treacăt fie zis, nici unul dintre interpreţi n-a mai făcut mare brânză ulterior, deşi unii au mai jucat pe ici, pe colo - iar interpretul rolului titular, Scott Baio, mai joacă şi azi.
Cam la fel s-a întâmplat şi cu băieţii din primul Lord of the Flies (Peter Brook, 1963), dintr-a căror evoluţie ulterioară cel mai remarcabil eveniment a fost reîntâlnirea de peste ani, pe insula unde filmaseră - destin ce nu i-a ocolit nici pe actorii remake-ului din 1990 (mai puţin întrunirea comemorativă). În chip surprinzător, nici marele Peter Brook, nici micul Harry Hook n-au reuşit să realizeze cu aceste distribuţii totalmente infantil-adolescentine mai mult decât nişte producţii mediocre - mult sub nivelul lui Alan Parker. Din motive aparent paradoxale, asupra cărora nu putem decât să speculăm, filmele jucat integral de copii şi/sau adolescenţi par să ocolească succesul. Poate din lipsa unei adevărate comunicări între generaţiile de realizatori...?
Să revenin, însă, la Tom Sawyer, unde ar mai fi câteva lucruri de spus. A treia tânără speranţă a acestui reuşit muzical, Jeff East (Huckleberry Finn), şi-a reluat în timp real personajul, în Huckleberry Finn, a apărut pe post de Clark Kent la optsprezece ani, în Superman (1978), după care s-a risipit şi el în roluri de duzină.

Pagina
Părerea ta
Spune-ţi părerea