87 de ani cu Liviu Ciulei

Distins cu Premiul pentru Regie la Cannes (dar şi cu premiile de excelenţă U.N.I.A.T.E.C. şi A.C.I.N.), "Pădurea spânzuraţilor" nu e numai cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor (cel puţin până în prezent), ci şi un film care-şi poate avea locul într-un top-100 mondial (şi numai capriciile voturilor online fac ca, în clasamentul IMDb al filmelor de război, să fie devansat de superproducţia nicolaesciană din 1971, film foarte bun de-altminteri, dar care pe lângă ecranizarea lui Ciulei după Liviu Rebreanu e cam cât o unghie...) Deşi de profundă rezonanţă naţională, filmul îşi depăşeşte tema în universal, prin elogiul prieteniei dintre românul Apostol Bologa (Victor Rebengiuc) şi cehul Klapka (Liviu Ciulei), ca şi iubirea unguroaicei Ilona (Ana Szeles) pentru Bologa, sau cruţarea austriacului Müller (Emmerich Schäffer) de către Petre (Ştefan Ciubotăraşu), după cum remarcă Tudor Caranfil (op. cit). Însă dincolo de toate acestea, aş zice că Pădurea spânzuraţilor se impune prin imensa ei deschidere către problemele abisale cu care se confruntă conştiinţa omenească în condiţiile războiului mondial: patriotism, morală, viaţă, moarte... veşnicie - într-un cerc fatidic, deschis şi închis cu imaginea rapel a ştreangului. Nu putem negija nici meticulozitatea incredibilă cu care Ciulei şi-a transpus pe platou, şi de acolo pe peliculă, toate intenţiile, la nivel atât al reconstituirii realiste cât şi al compoziţiilor plastice de o expresivitate unică, inclusiv cu aportul marelui nostru maestru clasic al imaginii Ovidiu Gologan - cel intrat nu numai în istorie, ci şi în anecdotica profesională, cel puţin pentru un prim-plan de actor la care a folosit nu mai puţin de patruzeci şi nouă de surse de lumină! Şi cu asta, Liviu Ciulei şi-a luat rămas-bun de la regia de film!

 Încununat de lauri, a avut înţelepciunea şi tăria de a-şi imortaliza gloria, intangibilă, pe pisc, dedicându-se în continuare teatrului. A mai vizitat platourile doar ca actor, în "Facerea lumii" (1971, Gheorghe Vitanidis), "Decolarea" (1971, Timotei Ursu), "Dragostea începe vineri" (1972, Virgil Calotescu), "Cantemir" (1973, Gheorghe Vitanidis), "Ceaţa" (1973, Vladimir Popescu Doreanu), "Mastodontul" (1975, Virgil Calotescu) şi "Falansterul" (1979, Savel Stiopul). În rest, s-a dedicat numai teatrului, iniţial ca director (şi regizor, scenograf şi actor) la Bulandra, dar ulterior, pe măsură ce chingile draconice ale lui Ceauşescu sugrumau cultura, orientându-se tot mai mult spre străinătate - în diverse ţări europene, dar mai ales în Statele Unite (unde şi-a transpus, la Arena Stage din Washington D.C., celebra montare cu "Leonce şi Lena", după Georg Büchner; a mai lucrat cu compania LaMamma, devenind apoi, între 1980 şi 1985, director al Guthrie Theater din Minneapolis, Minnesota, după care, începând din 1986, a predat la Columbia University şi la New York University.

Revenirea sa în patrie, după Revoluţia din 1989, n-a însemnat altceva decât reluarea colaborării cu Bulandra, teatru care îi datorează atât de multe (inclusiv refacerea sălii, pe care Ciulei a coordonat-o ca arhitect) şi căruia îi este acum director onorific. În 1996, U.N.I.T.E.R. i-a decernat premiul anual pentru întreaga operă.

Şi nu pot încheia fără să-mi amintesc o noapte friguroasă, tensionată şi magică din vara lui 1979... Era 23 spre 24 iulie - şi câţiva candidaţi la I.A.T.C., la regie şi actorie, ne zgribuleam prin ploaie, aşteptând cu înfrigurare rezultatele examenului de admitere (circula zvonul că s-ar afişa noaptea...). Cutremurul făcuse ca Institutul să se mute provizoriu în clădirea Teatrului Naţional, iar noi dârdâiam (şi de frig, şi de emoţie), pe platforma din spate, lângă intrarea actorilor, unde erau ferestrele-avizier. Vis-a-vis de noi, pe cealaltă parte a străzii Tudor Arghezi, prin fereastra de la mezaninul casei din curbă, îl vedeam lucrând la biroul său pe Liviu Ciulei.