Marţi, 2 octombrie, festivalul cinematografiilor francofone din Valonia a găzduit o adevărată zi dedicată filmului românesc. O spun ţinând seamă că au fost nu mai puţin de trei noi lungmetraje, dintre care două inedite şi la Bucureşti. Şi toate trei au fost binişor garnisite cu public. Până şi proiecţiile de presă, unde numărul celor interesaţi rar a depăşit 10, el s-a ridicat aproape de 30 la proiecţia cu Toată lumea din familia noastră.
Nu cred că acest interes s-a datorat Marelui Premiu cuceritla Sarajevo de curând, cât brandului asigurat, în ultimii ani, de primul văl al tinerilor noştri cineaşti. Observaţiile de mai jos pot fi o deformare profesională a pasiunii pe care o am de a urmări, în străinătate, reacţia stârnită de filmele noastre. Deşi comedia lui Radu Jude, care amalgamează umorul negru cu declaraţii inoportune de dragoste, cruzimea inocenţă a unei fetiţe cu intervenţia dură a poliţiei a avut un succes de ştimă pe piaţa cine-festivalurilor,
revăzând-o, la Namur, am simţit, din comportamentul sălii de ziarişti, oboseala unor lungimi şi repetări. În modul cel mai ciudat am văzut siluete părăsind sala tocmai în ultimele zece minute ale filmului, în timpul interminabilei tirade a "teroristului" casnic şi chiar a secvenţei primului ajutor dat în farmacie. După proiecţie am discutat despre impresiile lor cu doi colegi de vizionare.
Primul, Serge Moisson, de la Radio Suisse Romande mi-a răspuns tranşant:"Fără interes! Ba chiar plicticos. Nu suport filmele tip "felii de viaţă"! Aceeaşi senzaţie mi-a produs-o şi filmul nostru elveţian pe care l-am prezentat aici. La cinema nu te duci să vezi cotidianul. Îl găsesc din plin în ziare"... Alfons Engelen, de la revista flamandă FILM MAGIE a fost mai nuanţat: El a pornit de la a remarca faptul că filmul are un gabarit depăşit de dialoguri, deşi nu e teatral. "Autorul are cinema de arătat", mi-a spus, citând cursa personajului principal care deschide filmul sau destrămarea lui în mulţime, din final. "Poate că în România un asemenea abuz e posibil. Noi însă suntem mai tăcuţi! Replicile comice distrag atenţia fiindcă dramatismul situaţiilor e prea realist ca şi bruştele mişcări ale camerei ostentativ febrilă".
Am abandonat discuţia fiindcă începea următorul film, românesc, intitulat Oluna în Thailanda . Paul Negoescu a avut ghinion. Filmul său a fost prezentat presei imediat după Jude, ambele fiind, vorba lui Serge Moisson, "felii de viaţă" pe o aceeaşi temă, dezintegrarea cuplurilor. Sigur, Negoescu e mai antonionian (deşi e bizar să-l reproduci pe Antonioni în ritmuri de periniţă), Jude e bekettian, dar tema a frapant aceeaşi. Poate că acest accident ne va face să reflectăm mai adânc asupra manierismului care ne face uneori producţiile să semene flagrant una cu cealaltă.
Mai pe seară, în amfiteatrul Teatrului regal dn Namur vom vedea o a treia premieră, un lungmetraj documentar, de astă dată în coproducţie româno-franceză intitulat ciudat Apres le silence ce qui n'est pas dit, n'existe pas. Despre el, şi despre autoarea sa Vannina Vignal, vom vorbi mâine...
Părerea ta
Spune-ţi părerea