După ce am văzut drama All the Money in the World, am citit că episodul real al răpirii lui Paul Getty, care de altfel a dus la sfârșitul prematur și tragic al moștenitorului, a inspirat, printre altele, Man on Fire, o carte din 1980 semnată de A.J. Quinell.
Ecranizată în 2004 cu Denzel Washington în rolul titular (poate vă mai amintiți filmul plasat în Mexic, în care eroul rupe degetele polițiștilor corupți), cartea își face rețeta respectată: un fost agent secret/soldat/mercenar, cu probleme psihice sau cu alcoolul, singuratic însă eficient în meseria sa , ceva între un detectiv privat și recuperator cu violență. Și o misiune care îi redescoperă umanitatea, găsirea unei fetițe răpite și desigur pedepsirea agresorilor, lucru pentru care își va pune la bătaie (la propriu) calitățile de om dur.
Diferența dintre filmul din 2004, Man on Fire, și You Were Never Really Here, aflat acum în premieră pe marile noastre ecrane, nu este doar plasarea în Mexic față de Statele Unite, ci abordarea și tonul: primul era un thriller în care accentul era pe scenele de violență: agresiuni, explozii, trageri cu arma, Washington era un fost agent cu ceva probleme dar ascundea totul sub o față impenetrabilă. În You Were Never Really Here, centrul de interes al regizoarei scoțiene Lynne Ramsay sunt resorturile interioare ale protagonistului.
Joaquin Phoenix joacă un personaj tulburat: de la halucinații la manifestări obsesiv compulsive, personajul lui este unul afectat de stres postraumatic. Cu barbă, trening și șapcă, Joe nu seamănă decât în plan interior cu fostul agent spilcuit la sacou al lui Washington. Camera pătrunde în mintea lui, în care revin în mod terifiant scenele în care a fost martor la crime – contra copiilor - și nu a putut să ajute. De altfel, această bunătate și generozitate a personajului este coloana vertebrală a cărții și a ambelor ecranizări.
Pe de altă parte, există și o traumă ce provine din copilărie, protagonistul având un tată abuziv. Scenele de autoflagelare, suicidale ale adultului își au originea în copilărie. Lynne Ramsay încearcă să inoveze genul, făcând un film reflexiv, timpul interior ajunge să dea ritmul filmului. Joaquin Phoenix redă fațetele acestui personaj încercat, chinuit, tulburat… până ce senzația de sufocare se transmite și spectatorului. Filmul nu reușește să fie până la final decât un exercițiu de stil.
Scene brutale, ce au dat filmului ratingul „Interzis minorilor”, alternează cu momente de „cruțare” a spectatorului – ca de pildă intrarea în forță într-un bordel clandestin unde erau abuzate fete minore este văzută doar prin ochii unei camere de supraveghere, pe un fundal derutant de muzică clasică.
Un interes deosebit are camera pentru străzile cartierelor rău-famate din Statele Unite: imagini de noapte, cu prostituate la lucru, mașini de poliție, sub luminile de noapte.
