Alăturarea a două lumi diferite este una dintre cele mai ofertante catapulte narative. În primul rând, această alăturare este o sursă de conflict, căci sincronizarea perfectă a două lumi cu reguli, tradiţii şi compromisuri diferite este imposibilă. Este poate motivul pentru care scandi-noir-ul Bron/Broen/Podul, care porneşte de la descoperirea unui cadavru pe podul dintre oraşul suedez Malmö şi capitala daneză Copenhaga nu a fost doar unul dintre cele mai lăudate seriale ale mileniului, ci şi unul care a generat un număr impresionant de remake-uri, precum cele din SUA, Rusia, India şi Singapore, printre altele.
O premisă similară are şi When No One Sees Us/Când nu ne vede nimeni, miniseria spaniolă disponibilă de azi pe Max, unde coabitarea nu este reprezentată de o graniţă, ci de una dintre cele mai mari baze militare americane din Europa, în sudul profund religios al Spaniei. Dispariţia unui soldat american pune pe jar baza şi iată că este adusă de urgenţă din SUA o reprezentantă a poliţiei militare, Magaly Castillo (Mariela Garriga), care are şi avantajul că vorbeşte perfect spaniola. În acelaşi timp, o sinucidere pune pe jar orăşelul din apropierea bazei, iar şefa secţiei de poliţie locale, Lucía Gutiérrez (Maribel Verdú, foto), se întreabă dacă nu cumva există o legătură între această sinucidere şi apariţia unui drog care le provoacă reacţii bizare consumatorilor.
Cinemagia a primit acces la toate cele opt episoade ale miniseriei, dar ne-am oprit după patru, pentru că When No One Sees Us are probleme serioase de ritm şi, în ciuda unor direcţii ofertante, acoperă cam acelaşi teren cu o multitudine de alte seriale despre investigaţii militare (de exemplu Reacher) sau investigaţii în mici orăşele de provincie, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea.
Totuşi, miniseria câştigă puncte datorită locaţiei, o Andalusie care deja dogoreşte sub soarele arzător, deşi este primăvară şi nu vară. Totodată, este Săptămâna Sfântă, adică săptămâna premergătoare Paştelui catolic, iar comunitatea locală participă la o multitudine de procesiuni obligatorii pentru notabilităţile locale. Este un context unde poţi studia captivant resorturile unei comunităţi mici, unde bârfa este la fel de influentă ca o investigaţie a poliţiei sau ca predica unui preot respectat.
Un alt aspect ataşant (şi eminamente universal) al miniseriei este prăpastia dintre lumea reală şi ceea ce se întâmplă online. Este neliniştitor cum cineva poate avea cea mai banală, inofensivă şi previzibilă existenţă în văzul lumii, dar un ecran tactil îl poate catapulta instantaneu într-o lume virtuală unde totul - ilegal sau imoral - este posibil.
Din păcate miniseria are o lentoare supărătoare. Probabil că scenariştii şi regizorul Enrique Urbizu îşi imaginează că această lentoare creează atmosferă, dar sunt impardonabil de multe scene în care personajele se plimbă pe coridoare, se urcă şi coboară din maşină, sună la uşi şi aşteaptă să li se răspundă. Toate aceste momente moarte nu creează prin acumulare atmosferă, ci senzaţia că nu există suficient material pentru opt episoade şi a fost nevoie de umplutură narativă.
