"Singurul indian/negru/ţigan/evreu/catolic/musulman/etc. bun este cel mort", obişnuiau să spună rasiştii, fundamentaliştii, extremiştii şi fanaticii de tot felul. Uneori, însă, şi morţii pot fi periculoşi - atât în lumea reală, prin ceea ce lasă în urma lor (istoria a cunoscut cazuri destule), cât şi, mai concret, în sub-genul horror al filmelor cu zombii (ba chiar şi vampiri, căci şi ei fac parte din categoria aşa-numiţilor "undead").
Mitologia zombilor îi prezintă ca pe nişte fiinţe aflate în mod bizar la graniţa dintre viaţă şi moarte - într-un fel, decedate, dar continuând să funcţioneze mecanic, animate de foame canibalică şi cu toate funcţiile cerebrale anihilate. Cauzele sunt fie de natură soft-SF (contaminări etc.), fie din zona magică/mistică. Nu se mai înmulţesc prin reproducere sexuată, ci muşcându-şi victimele, şi pot fi omorâte numai împuşcându-le în cap (sau arzându-le, sau fărâmiţându-le... imaginaţia autorilor e mobilă, chiar dacă nu tocmai debordantă).
La originea acestui model deja clasic, lansat de George A. Romero în celebrul său "Night of the Living Dead" (1968) şi, în continuare, muls la maximum de numeroase filme horror care n-au reuşit niciodată să egaleze capodopera de pornire, a stat un fenomen din tradiţiile voodoo, care implica nu moartea propriu-zisă, ci o stranie paralizie mintală, tratat de Jacques Tourneur în filmul-cult "I Walked with a Zombie" (1943) şi, între timp, detronat de noua formulă, mult mai macabră şi viscerală. Zombii din noul semi-horror al lui Jonathan Levine recuperează parţial datele de pornire, fie şi numai prin faptul că se dovedesc recuperabili - iar antidotul nu e altul decât... dragostea! Undeva în adâncurile lor mai subzistă o scânteie de sensibilitate, a cărei activare va declanşa procesul revenirii la umanitate. Altfel spus, chiar şi un zombi poate fi bun... dacă i-a mai rămas un crâmpei viu în suflet (de unde şi concluzia că zombii pot avea, totuşi, suflet...! ).
Acest conţinut sensibil propulsează din start "Warm Bodies" spre zona soft - nu numai în sens romantic, ci şi la nivel de SF. Cauzele zombificării rămân necunoscute (dar presupuse ca fiind de natură chimică, radioactivă etc.), iar filmul evoluează preponderent pe direcţia sentimentală, folosind elementele horror şi de acţiune doar în plan secundar - deşi sunt destul de abundente. Sub acest aspect, se remarcă din start capacitatea lui Jonathan Levine - cunoscut pentru horrorul "All the Boys Love Mandy Lane" (2006), dramedia romantică "The Wackness" (2008) şi drama cu umor "50/50" (2011) - de a combina în genere echilibrat genurile (care, după cum se vede, sintetizează factorii celor trei filme anterioare: horror, comedie, dramă, romantism), toate fiind la fel de consistente.
Universul zombilor e construit credibil şi interesant, ba chiar şi cu o undă de originalitate faţă de peliculele anterioare ale genului (mai ales prin ipoteza de "zombi viu"), în contrapunct cu diversele clişee pe care le tratează cu umor autentic dar ponderat. În zona oamenilor normali, se dezvoltă filonul dramatic şi cel de acţiune. Iar din întâlnirea lor, prin intermediul celor doi eroi, ia naştere latura sentimentală - din păcate, supralicitată cam expozitiv şi calofil în ultima parte.
O altă lipsă a filmului s-ar regăsi în planul logic. Scenariul scris de Jonathan Levine, inspirat de romanul lui Isaac Marion, conţine cel puţin o totală inadvertenţă: de unde au zombii curent electric, în lumea lor post-apocaliptică veche de opt ani, care a invadat aproape toată planeta? Pe de altă parte, procesul de "vindecare" e insuficient motivat - deşi originea sa, redescoperirea dragostei şi a noţiunii de frumos, e legitimă, însă apariţia celorlalţi câţiva zombi de treabă din grupul lui M e prematură (pe ei, ce sau cine-i dăduse pe brazdă?), iar propagarea cumsecădeniei se face cam prea precipitat (deşi n-ar fi exclus ca Isaac Marion să le fi acordat mai mult spaţiu şi timp în paginile cărţii, iar comprimarea la care asistem să aibă strict motivaţii de economicitate cinematografică). În orice caz, Jonathan Levine îşi dovedeşte datele regizorale atât prin cele arătate mai sus, cât şi la un nivel mult mai concret: construieşte compact şi dramatic secvenţele-cheie (mai ales cele două confruntări decisive cu Grigio, antagonistul principal), narează dinamic (chiar şi în episoadele lente), stăpâneşte bine mijloacele filmelor de acţiune - şi, mai ales, filmează cu un remarcabil stil vizual, inclusiv prin aportul directorului de fotografie Javier Aquirresarobe, la fel de inspirat în toate registrele: peisaj dezolant, flash-back-uri sentimentale, imagini optimiste şi luminoase.
Pe tot parcursul, Levine gestionează aplicat relaţia dintre umor şi celelalte straturi, inserând tuşe parodice la adresa poncifelor de comportament uman - la fel cum făcuse Edward Wright în "Shaun of the Dead" (2004), celebra sa parodie la adresa filmelor cu zombi. Se remarcă aluzia certă dar discretă la Romeo şi Julieta, atât prin numele eroilor, Julie şi R (iniţiala unui prenume pe care protagonistul nu şi-l aminteşte cu nici un chip), cât şi printr-o semnificativă... secvenţă a balconului!
Lucrează bine şi cu actorii, deşi fără a scoate pe nimeni în evidenţă: Nicholas Hoult şi Teresa Palmer sunt adecvaţi în rolurile principale, John Malkovich îl conturează puternic, din câteva trăsături precise, pe Grigio, iar Rob Corddry propune o schiţă de compoziţie interesantă în M. Practic, principala calitate a lui "Warm Bodies" constă în modalitatea de a se structura cu abilitate ca un film construit pe o pistă nu neapărat falsă, ci mai bine zis aparentă. Îi va satisface pe iubitorii horrorului, le va da porţia binemeritată de emoţii amatorilor de romantism, dar în ultimă instanţă rămâne o satiră de conţinut.
Calitatea constant crescândă a filmelor lui Jonathan Levine, precum şi modul arătat mai sus de a-şi reuni acum tendinţele anterioare într-o formulă mai complexă, ne îndreptăţesc să aşteptăm de la el şi alte surprize pe deplin satisfăcătoare.
Părerea ta
Spune-ţi părerea