Un iureş... de roluri

În tot acest timp, evoluţia teatrală a lui Marcel Iureş a continuat, cu unele intermitenţe, datorate tot mai deselor lui contracte în străinătate, dar sub aspect valoric menţinânu-se la cote mereu la fel de înalte. Merită să subliniem în primul rând creaţiile shakespeareiene din regia lui Mihai Măniuţiu ("Richard al II-lea" şi "Richard al III-lea") şi, mai cu seamă, Liviu Ciulei ("Hamlet"), precum şi pirandellianul "Henric al IV-lea", tot sub bagheta lui Măniuţiu (Bulandra, 2005). Însă, cea mai importantă dintre realizările lui pe tărâm scenic, în această perioadă, rămâne fondarea primul teatru independent din România, în 1995: Teatrul (şi Fundaţia) ACT - o companie mică şi economică, dar extrem de exigentă, printre ale cărei montări de mare prestigiu se numără "Creatorul de teatru" (Alexandru Dabija), "Cetatea Soarelui" (Mihai Măniuţiu) şi "Banda lui Krapp", după monodrama minimalistă a lui Samuel Beckett.

Cum spuneam, însă, cel mai surprinzător aspect al carierei lui Marcel Iureş continuă să fie susţinuta sa evoluţie internaţională. Încercând marea cu degetul, după Revoluţie, Marcel a avut şansa nesperată ca fizionomia lui aparte şi, mai ales, talentul cu totul special să-i fie remarcate şi recunoscute - iniţial, în apariţia încă neînsemnată din "Interview With a Vampire" (Neil Jordan, 1994), unde era unul dintre membrii trupei de vampiri a lui Antonio Banderas. Rolul imediat următor, însă, avea întindere şi substanţă - Goliţîn, din "Mission: Impossible" (Brian De Palma, 1996). În 1997 l-a jucat pe Duşan Garvici, în "The Peacemaker" (Mimi Leder), după care ofertele au curs aproape non-stop. Ar mai fi de menţionat, din această perioadă de apogeu al... iureşului de roluri, Nayo din "The Elite" (Terry Cunnigham, 2001), Will din "I Hope" (Marcello Daciano, 2001), şi mai ales controversatul Papa Pius al XII-lea, acuzat de aşa-zisă "complicitate la holocaust", din "Amen" (Costa-Gavras, 2002, după celebra piesă conformist-istorică "Vicarul", de Rolf Hochhuth). Peste câţiva ani şi mult mai multe roluri, Marcel a mai creionat din câteva trăsături pline de umor o compoziţie sumară şi de efect, sub identitatea Căpitanului Chevalle din "Pirates of the Caribbean: At World's End" (Gore Verbinski, 2007): un francez expansiv şi mereu beat, spilcuit, cu perucă buclată şi zbenghiuri cochete pe obraz. În acelaşi an, Francis Ford Coppola l-a distribuit în rolul profesorului Giuseppe Tucci, din "Youth Without Youth", după Mircea Eliade, iar în 2009, Mimi Leder a reluat colaborarea cu Marcel, oferindu-i-l pe Zîkov, din "Thick as Thieves". Între timp, a mai jucat în serialele "Trial & Retribution" (un episod, 2008), "The Philanthropist" (un episod, 2009) şi "Foyle's War" (un episod, 2010).

Din toate comentariile inserate succint pe parcursul acestei panorame, se poate reconstitui cu destulă precizie portretul artistic al lui Marcel Iureş - un actor de profunzimi insondabile, care tinde spre o discreţie rafinată a mijloacelor de expresie, compunându-şi personajele din armonii subtile, dar capabil oricând, la indicaţia regizorului, să scoată la iveală şi resurse nebănuite de aplomb, temperament vulcanic şi dezlănţuiri spectaculoase. Cu o uriaşă disponibilitate, poate fi la fel de credibil pe toată gama personalităţilor omeneşti, de la indivizi delicaţi şi vulnerabili ca nişte flori ofilite, până la monştri malefici dătători de coşmaruri - cel mai simplu spus: actorul total....

Iar pentru cine a avut privilegiul de a-l cunoaşte (ne-am întâlnit prima oară la Braşov, filmând "Misiune de sacrificiu, de Tudor Mărăscu, film de război avortat din cauza incompetenţei unor producători din Buftea peste care a venit tăvălugul Revoluţiei, apoi am mai discutat în jurul clasei de actorie pe care o păstorea, împreună cu Alexcandru Dabija, la Universitatea Ecologică a lui Dolphi Drimer), Marcel Iureş mai rezervă o surpriză cum nu se poate mai agreabilă: sub piramida de roluri şi succese trăieşte un om cald, prietenos, modest şi de un incredibil bun-simţ. În septembrie 2009, abordând în mod critic, într-o conversaţie cu el, schematismul şi neîmplinirea personajului Gruber din filmul lui Gabrea, Marcel mi-a răspuns zâmbind, cu o sinceritate dezarmantă: "Eu joc ce mi se spune - şi atât..!" Adică, nu numai "actorul total", ci şi "actorul ideal pe scenă şi platou" - punându-şi în valoare esenţa la nivelul cel mai important: omul total.