Cu Restul e tacere, al doilea film romanesc lansat in 2008, ne aflam in fata unui paradox: reuseste sa fie un film de tip hollywoodian (daca ne gandim la acest atribut ca paradigma a filmului clasic pe de-o parte si “comercial” pe de alta), si - in acelasi timp - un film de autor, in care simtim o Inteligenta ce organizeaza filmul. In Restul e tacere sesizam acea libertate de creatie necesara, adica regizorul reuseste sa comunice, sa spuna ceva in film si sa arate o viziune personala. Cum nu intalnim in mod normal la filmele pur hollywoodiene.
Cu 13.146 spectatori la nici 2 saptamani de la lansare, Restul e tacere arata ca este pe placul publicului; care a mers la cinema fie pentru Nae Caranfil, cautand amprenta stilistica/ regizorala, fie pentru ca – citind despre film sau auzind de la cei care deja l-au vazut - a devenit curios. Si referindu-ne la “amprenta” autorului, regasim - e adevarat - anumite “procedee” care dau unicitate filmelor lui Nae Caranfil, la fel cum spectacolele la Fellini, numele de personaje la Bergman, cadrele lui Truffaut etc fac specificul fiecarui Autor in parte; iar la Caranfil unul dintre procedee este prezenta motivelor obsesive: trucul reiterat, folosit de “cuplul” Mara Nicolescu – Mircea Diaconu in restaurantele din "Filantropica", obsesia francofona a Feliciei din "Asfalt Tango", emfaza/ interpretarea bombastica, grosiera pe care o practica unele personaje din Restul e tacere: si ma gandesc la Leon, Aristizza, Raoul.
Pe de alta parte, ca sa continuu demonstrarea afirmatiei din titlu, cinematograful clasic, ca model cel de la Hollywood, se sprijina pe o structura narativa care pune in prim plan logica de tip cauza - efect, si o povestire care genereaza o actiune cu ajutorul unor personaje clar definite psihologic si cu scopuri clare; astfel, Grig – alias Marius Florea Vizante viseaza sa regizeze un film de cinema. Il imagineaza ca pe cel mai grandios si mai lung film realizat vreodata: reconstitutirea fidela a razboiului cu turcii, prin care Romania isi cucerise independenta... Si tot ceea ce face, cu o indarjire si o naivitate care te induioseaza, merge in sensul realizarii filmului, pe care Arhiva Nationala de Film de la noi il are pastrat din 1912.
Caranfil mai reuseste sa dea o perspectiva echilibrata Bucurestiului in pragul primului razboi mondial – o societate a contrastelor, deschisa catre Occident ( si - mai ales - gata sa concureze cu el), insa adanc ancorata in metehne balcanice; si asta in conditiile in care exista printre intelectualii de la noi mitul “Micului Paris” - adica Bucurestiul de dinaintea perioadei comuniste (imi vine in minte mai ales una dintre emisiunile radio ale lui Liviu Mihaiu care facea un sondaj: "Era mai bine inainte de razboi?", majoritatea raspunsurilor fiind pozitive).
Am vazut filmul nu doar in vizionare de presa, ci si cu public; s-a ras in sala si asta m-a bucurat. Iar daca la indemnul "mergeti sa vedeti aceasta productie" veti tinde sa raspundeti "iar un film romanesc?" va spun ca "Restul e tacere" nu se incadreaza in trendul minimalist al multpremiatelor noastre productii din ultimii trei ani, ci e un film pentru marele public, in care stilul inconfundabil al lui Nae Caranfil respira la fiecare secunda.
Criticul de film Mihnea Columbeanu scrie despre Restul e tacere ca e "Un film de continut si stil, in formula caranfiliana tipica - si, am dori sa putem spune, "romaneasca", dar cum actualmente o asa "formula" nu exista, nu ne ramane decat sa recurgem la deschiderea "europeana" - care, in plus fata de operele anterioare ale lui Nae Caranfil, contemporane si intens satirice, recurge acum la o serie de elemente din "anii de aur" de la Hollywood, devenind astfel cu atat mai seducator pentru publicul romanesc".
