Blindness, in regia lui Fernando Meirelles a deschis astazi cea de-a 61-a editie a celui mai important festival de film al lumii. Este poate cea mai neinspirata decizie a organizatorilor, si asta pentru ca filmul, in loc sa dea tonusul pe care orice inceput il are, n-a facut decat sa induca - prin subiectul deprimant - o stare apasatoare, total nepotrivita deschiderii. Clar un film care te implica, care te obliga sa reflectezi asupra unor subiecte si situatii usor de calificat drept improbabile: apocalipsa, extinctia civilizatiei, colapsul.
Dupa un afis oficial in care o banda neagra este suprapusa peste ochii unei femei, ca in reportajele televizate in care se doreste protejarea unui martor, sau a unei victime, organizatorii deschid festivalul cu un film dur despre orbire in masa - echivalent al cecitatii morale a societatii contemporane. O poveste despre vulnerabilitatea fiintei umane, in asa fel spusa incat filmul devine aproape moralizator. Povestea este plasata intr-un oras anonim, populat de personaje fara nume, unde izbucneste o epidemie de orbire. Fara o cauza aparenta, oamenii isi pierd rand pe rand vederea si... barbaria se instaleaza. Structurile politice nu pot reactiona decit prin represiune si, curind, apar variante ale lagarelor. Din motive necunoscute, o singura persoana scapa de flagel - sotia unui medic - jucata de Julianne Moore.
Camera lui Meirelles urmareste de aproape personajele, se asaza in randul pe care orbii il fac tinandu-se unul de altul ca sa se deplaseze mai usor, impreuna, spre diferitele locuri din spitalul dezafectat (unde au fost pusi in carantina), le urmareste mimica. Exista si un povestitor, o voce din off - cea a lui Danny Glover care “aude gandurile” si filozofeaza, poate unul dintre cele mai nepotrivite elemente din film; introdus de parca Meirelles s-a temut ca nu a reusit sa ne convinga, iar ca noi, ca spectatori, nu empatizam.
Cat priveste efectele vizuale, se simte ca regizorul vine din lumea advertisingului: in ceata dens laptoasa pe care o “vad” cei afectati de epidemie, o mana se intinde (unghii rosii, albul laptos pe care parca incearca sa-l strapunga - e mana actritei japoneze Yoshino Kimura) in cautarea sotului ei - interpretat de Yusuke Iseya (cel care deschide filmul, fiind prima persoana afectata de orbire). Pe langa acest moment - hollywoodian la nivel vizual, dar cu o reusita a implicarii spectatorului specifice autorului Fernando Meirelles, mai este o secventa deosebit de percutanta, pentru ca te simti ca in fata picturii lui Caravaggio - Coborarea de pe cruce: femeile oarbe din spitalul-carantina spala un trup fara viata, insangerat, victima a pierderii umanitatii celor siliti sa traiasca impreuna, lipsiti de cel mai important dintre simturi - vazul.
Meirelles completeaza portretul dezumanizarii si al colapsului civilizatiei, aratand - la propriu - “mizeria” corpurilor, filmand latrine dezafectate, murdare - pe care orbii trebuie sa le foloseasca, inchisi fiind in spitalul - lagar de concentrare, rani in putrefactie etc. In aceeasi trama a violentei vizuale - pe care, in mare parte am intalnit-o si in Cidade de Deus/ God`s Town - Meirelles aduce, pe parcursul inaintarii in poveste, noi imagini care amplifica angoasa, apogeul fiind spre final: secventa unor caini care se hranesc rupand bucati dintr-un cadavru, intr-un oras post-apocalipsa.
Daca in acest moment orice verdict legat de includerea filmului pe lista ar fi prematur, spun totusi ca e genul de productie care poate sa multumeasca gusturile unui presedinte american al juriului; pe de alta parte, se vede amprenta, prezenta unui autor, un stil anume, calitati pe care un festival precum Cannesul sigur le va lua in considerare.
