Recent, a apărut pe instagram un cont unde angajații din industria cinematografică postează mărturii vizavi de abuzurile la care sunt supuși la ordinea zilei. Contul @ia_stories a început de la Hollywood, mai exact de la sindicatul IATSE, stârnind în scurt timp un fenomen internațional ale cărui granițe geografice sunt greu de stabilit datorită anonimatului. În decursul ultimei luni, de când a apărut contul, acesta a strâns peste 500 de postări confesionale și 25000 de urmăritori.
Fondat în 1893, IATSE, sau International Alliance of Theatrical Stage Employees, este cel mai mare sindicat Americano-Canadian din industria divertismentului. O industrie din care un simplu refuz te poate exclude, unde existența unui sindicat e necesară și, totodată, limitată. Cu atât mai mult la Hollywood, unde competiția ridicată transformă șantajul într-o monedă de schimb, susținând continuitatea acestor practici alarmante. Contează mai puțin dacă echipa mănâncă sau doarme, fiindcă interesul producătorilor e să reducă pe cât posibil costurile.
Dacă jobul tău e de tehnician pe platou și lucrezi la un serial (unde filmările se întind pe luni de zile), s-ar putea să îți vezi familia mai rar ca un șofer pe tir. Să fii nevoit să dormi în mașină ca să nu riști să adormi la volan, în drum spre casă. Sau să trebuiască să te reprofilezi cu totul ca să poți petrece timp cu familia.
Ba mai mult, s-ar putea să îți pui și viața în pericol. Într-o postare, un cascador anonim reclamă: „Un producător a urlat la mine pe platou fiindcă trebuia să repetăm cascadoria în siguranță și el voia să o filmăm direct. Vremea se schimbase și repetiția era necesară, ba chiar aprobată de restul echipei. Iar după ce s-a încheiat ziua de filmare, producătorul s-a apucat să ne povestească despre cazul unei cascadorii filmate din prima, fără repetiție de siguranță, în care cascadorul a murit, dar materialul a fost folosit...”
În mod similar, atunci când un american își exercită al doilea amendament descărcându-și arma în public, s-ar putea ca producătorii să nu oprească filmarea sau să nu asigure paza pe platou.
Așadar, rețelele sociale pot deveni o extensie sindicală, având un rol dublu: pe de o parte, o formă de a face publică agenda nemulțumirilor, sub siguranța anonimatului pe care internetul o poate oferi. Iar pe de altă parte, el poate deveni ca o terapie de grup online.
În România, situația nu prea are cum să fie diferită. La noi, ziua de filmare are 12 ore și în mod normal, când se lucrează peste program, se plătește în plus. Adică, adaptat condițiilor semi-industriei autohtone, compusă din câteva companii și o mână de angajați nesindicalizați, de multe ori se lucrează pe gratis peste program iar ziua de 12 ore se poate transforma literalmente peste noapte într-una de 20, ca să nu se plătească o zi în plus. Iar dacă autorii principali văd filmul la care lucrează ca pe un copil, tehnicienii s-ar putea să îl vadă ca pe un divorț.
Cu alte cuvinte, în cinematografie și, în mod deosebit, în tot sistemul audiovizual comercial, regăsim aceleași abuzuri de putere, fie că e vorba de misoginism, un program inuman, stres sau plăți întârziate, ori un reminder constant că nimeni nu e de neînlocuit.
Iar în acest context, ar fi îmbucurător ca în sectorul audiovizual românesc să apară măcar o formă de sindicat online.
