Toy Story 3: codaşul care dă clasă

Nu mai e o noutate pentru nimeni că producţiile Pixar/Disney sunt fără doar şi poate cele mai apreciate proiecte de animaţie la nivel mondial în acest moment. Cu naraţiuni slefuite până la perfecţiune de scenarişti talentaţi şi elemente impecabile de grafică pentru care se mobilizează armate întregi de profesionişti de-a lungul unor perioade record de timp, cu elementul uman nelipsit între momentele de acţiune sau cele comice, Pixar este lider mondial în categoria sa la box-office şi un răsfăţat al premiilor de specialiatate. Ceea ce surprinde însă este capacitatea companiei de a modela acest univers într-un mod atât de divers încât să rezulte, după o pauză de 11 ani, o concluzie matură la aventura jucăriilor şi, de ce nu, chiar un film uşor superior calitativ celor două precedente.

Filmul porneşte de la o întrebare simplă, însă în general ignorată până în acest moment: unde se duc jucăriile când stăpânii lor cresc şi părăsesc căminul părintesc? Ne vin în minte instinctiv câteva răspunsuri: sunt „moştenite” de frăţiori sau rude mai mici, sunt donate în scopuri caritabile sau, din păcate, răspunsul cel mai probabil, sunt expediate către groapa de gunoi. Curios sau nu, realizatorii acestui film au avut în minte aceleaşi răspunsuri la întrebarea de mai sus şi s-au gândit chiar să le exploreze pe toate în cadrul celei de-a treia părţi a trilogiei.

Andy este matur acum şi pe cale să pornească pe „drumul vieţii”, către universitatea unde a fost admis. În ajunul pregătirilor pentru iminenta călătorie, jucăriile reprezintă cea mai mică problemă a tânărului. În opoziţie cu sentimentele lui Andy, plecarea acestuia reprezintă grija principală a simpaticelor personaje principale, Woody, Buzz & co, care meditează asupra soartei lor viitoare şi plănuiesc cu atenţie tranziţia către „viaţa fără Andy”. Resemnate cu traiul în podul locuinţei părinţilor lui Andy, visează la activităţi care ar putea suplini dispariţia stăpânului lor. Însă planurile le sunt date peste cap după ce ajung din întâmplare la coşul de gunoi. De aici povestea se ramifică şi explodează în situaţii care mai de care mai hilare, primejdioase sau neaşteptate, crescând în intensitate până la un punct culminant duios şi o concluzie generoasă. Pe care le-am apreciat ca şi semi-banale, dar extrem de funcţionale în contextul filmului de faţă.

De unde vin plusurile părţii a treia? În primul rând, din apariţia unei mulţimi de personaje noi, în urma „casării” unora dintre cele vechi. Andy păstrează doar jucăriile cele mai importante pentru el în cufăr, însă peripeţiile acestora le conduc în locuri nemaivăzute, unde capătă experienţe proaspete în compania unor jucării precum autoritarul Lotso, înfiorătorul BigBaby, surescitatul Mr. Pricklepants, bârfitoarea Trixie, prietenosul Buttercup, rafinatul şi naivul Ken, misteriosul Bookworm. În ciuda faptului că multe dintre ele nu au parte de spaţiu larg de desfăşurare în cadrul poveştii, toate au un contur bine structurat şi replici impecabile, care potenţează acţiunea şi evoluţia personajelor centrale.

În al doilea rând, se simte un puternic suflu de maturitate în povestea de faţă. Atât a personajelor principale, cât şi a naraţiunii propriu-zise. Care naraţiune se împarte pe mai multe planuri şi conduce personajele în toiul acţiunii, de fiecare dată pe căi diferite. Magia nu lipseşte, şi vine ca şi până acum din „inima” folosită în conceperea poveştii, dar şi din tehnica ireproşabilă şi dialogul plăcut, presărat de glume, vorbe de duh şi dovezi de bravură şi ataşament. Muzica este minunată, chiar dacă poate părea repetitivă pe alocuri.

Nu în ultimul rând, Toy Story 3 are forţa de a te transporta automat în propria copilărie. Amintirile despre propriile jucării nu întârzie să-ţi apară, fie în timpul vizionării, fie după, şi te întrebi ce s-a întâmplat cu ele. Cu trenuleţul auriu care alerga neobosit pe şinele subţiri sau căţelul mare de pluş care trona deasupra celorlalte jucării şi aşa mai departe. Şi poate îţi doreşti să fi avut mai multă grijă de ele.