Spuneam că Actoria e o armată, dar nu oricine face armata asta ajunge soldat. Știu asta acum, dar în primele zile de școală totul părea o joacă. Nu poate bănui nimeni că n-am luat joaca asta în serios, devreme ce am pus în stand-by toate celelalte activități/priorități, dar, recunosc, abia după un timp am înțeles cât de serioasă este, de fapt, joaca.
„Coco-Mimi", „Samurai", „Ninja", „Mașina de scris" sunt doar câteva dintre numele jocurilor care antrenează viitorilor actori atenția, puterea de concentrare, memoria, adică „primele pagini ale abecedarului". Aceste jocuri sunt cunoscute chiar și „abonaților" la team-building-uri, precum și celor care fac cursuri dedicate actorilor amatori... Cu astfel de activități, în primul semestru din anul I, orele de Actorie sunt, în aparență, ca niște jocuri de societate. De ce nu sunt, totuși, niște jocuri de societate? Ce transformă aceste jocuri de societate în adevărate ore de instrucție? Disponibilitatea pe care o are fiecare dintre noi de a lua lucrurile foarte în serios.
Nu știu alții cum sunt - vorba lu' Ion Creangă -, dar eu când mă gândesc la... copilărie îmi aduc aminte cât de serios era tot ce făceam, deși nu era deloc serios, nu-i așa? Fiecare joc din grădiniță, din locurile de joacă, din parcuri, din fața blocului, din curtea bunicilor era „pe viață și pe moarte". Pentru un copil, joaca e cea mai serioasă. Dacă o păpușă și-a murdărit rochița ea trebuie spălată, că altfel se face de rușine. Păpușa prinde viață în fața copilului, trăiește cu adevărat! Așa cum și Moș Crăciun există. Încearcă să convingi un copil că nu-i așa... O să vezi că-i dărâmi un întreg univers.
Joaca asta de la început de școală poate păcăli. Și a păcălit pe câțiva... Și eu m-am păcălit uneori. Dar jocul și „copiii" care-l joacă te pedepsesc dur atunci când îi trădezi. Jocul acesta și jucătorii lui simt imediat orice intrus, orice trișor.
Tot din primele săptămâni de școală îmi amintesc un joc de-a dreptul dubios ar putea spune oricine ar încerca să-l joace. Jucat, însă, cu simț de răsăpundere se transformă în metafora „crede și doar așa va crede și cel care te privește". Dacă actorul nu crede că este cine este, cum să creadă publicul. Conveția există: publicul știe că vine la teatru sau că urmărește un film, actorul știe că este pe o scenă sau că filmează... Cu toate acestea el crede din toți rărunchii săi (asta e clar datoria sa cea mai mare) că este cineva. Doar așa „vraja" este posibilă!
Am fost puși pe două rânduri, așezați pe scaune, unii în fața altora. Fiecare avea un partener vizavi pe care trebuia să-l convingă, în timp ce se ridica de pe scaun, că totuși nu se mișcă. Partenerul din față, la cea mai mică mișcare pe care o sesiza, trebuia să-și avertizeze colegul s-o ia de la capăt. Sunt lucruri și momente pe care n-am cum să le uit și acesta este unul dintre ele. Mi-a luat ceva să-mi conving partenerul că nu m-am ridicat de pe scaun deși mă ridicasem, dar l-am convins și satisfacția trăită atunci a fost... unul dintre acele momente speciale pentru care merită să trăiești. Cum a fost posibil așa ceva? Pare incredibil, ireal, imposibil. Nu e! Totul e posibil când iei jocul în serios.
Citește și:
Fila 1 - Jurnalul unei studente la Actorie. Fila întâi
Fila 2 - Am bătut la uși și mi s-au deschis
Fila 3 - Reținerea emoțiilor transmite cea mai puternica emoție
Fila 4 - Știam doar că trebuie să spun niște poezii, o povestire și să cânt
Fila 5 - Școala de Actorie este, în primul rând, nu despre comoditate
Fila 6 - Cea mai bună lumină nu e cea care te avantajează, ci aceea care te arată exact așa cum ești
Fila 7 - Trăim într-o lume a măștilor, dar în teatru se caută, se apreciază și se respectă adevărul
Fila 8 - Bucuria și nebunia acelor clipe au rămas parte din mine
