Dacă ar fi să-mi imaginez ediţia de peste un secol a Timi-Shortului, aşa cum m-a provocat o reporteră de la televiziunea locală, aş descrie o selecţie de filme în şase dimensiuni (sau poate chiar mai multe), proiectate nu pe ecranele cinematografelor „Timiş” şi „Studio”, ci direct în centrii cerebrali, printr-un sistem de căşti cu stimuli senzoriali. Din juriu ar face parte, pesemne, vreun nepot al lui Corneliu Porumboiu sau o strănepoată a lui Andrei Gorzo, alături de alţi urmaşi iluştri, fie genealogici, fie doar spirituali, ai unor Caranfili, Munteni, Mungii sau Pui. Însuşi subsemnatul, bine garnisit cu agenţi de longevitate, sau poate clonat într-un alter-ego fizic mai proaspăt, ar fi nelipsit – şi bucuros că mai tinerii Mihai Fulger şi Paul Negoescu vor fi avut nevoie, la ceasiul acela, de investiţii mai economice pentru prelungirea vieţii + pentru a anima în continuare evenimentul, alături de aceeaşi nemuritoare Andreea Dinca, secondată de Cristina Docea, Adina Luncan, Andra Vaida, Carmen Dîrvariu şi restul admirabilei echipe de organizatori şi prieteni. Iar ca să părăsim parabola SF în favoarea realităţii imediate, i-am răspuns amabilei reportere că-i doresc festivalului să continue pe panta determinată de primele sale două ediţii. Calitatea cu totul specială a debutului din 2009 n-a îngreunat cu nimic saltul spectaculos înregistrat de ediţia actuală.
Ca de obicei, occidentala şi occidentalizata Timişoară ne-a primit cu spiritul ei de civilizaţie pe lângă care că zici Bucureşti, că zici Ciorogârla, tot-un-drac. Aceeaşi „homey” Van Graph K fe ne-a fost centru de informare, sediu şi permanent liman, masa ni s-a oferit în distinsul restaurant Lloyd, şi nici o seară n-a fost lipsită de afterparty-ul de rigoare – deşi, ca să fim drepţi, nu putem omite nici unicul fiasco al programului, clubul de rockeri setup unde, după o jumătate de oră pe drum, ne-am pomenit într-o hală îmbeznată unde o trupă tocmai susţinea un concert asurzitor, de nici nu se auzea, nici nu se vedea, nici nu se cunoştea om cu persoană. Nu-i nimic – neîntârziata promenadă nocturnă înapoi spre hoteluri şi căminuri fu un balsam pre sufletele noastre festivaliere.
In rest, lume şi mai multă, şi mai bună, decât la ediţia dintâi, socializare, mingling, beri, cafele, parfum, suliman, tirchilesti, Popa Nan – vorba poetului, dans un mot, o fo super-cool. N-au lipsit nici atelierele de creaţie, conform uzanţelor deschise anul trecut: Vlad Trandafir a susţinut un discussion panel despre regia de film, orientat cu precădere asupra producţiilor indie, iar subsemnatul a organizat un workshop de scenaristică servindu-le un concentrat de bucătărie a dramaturgiei de film câtorva entuziaşti locali plini de poibilităţi.
Dar, evident, dincolo de formă adastă fondul – adică FILMELE, aspect sub care Timi-shortul Doi s-a plasat si mai sus decât predecesorul lui. În afara competiţiei, s-au desfâşurat numeroase proiecţii grupate în categorii ca Videorama, Focus on Maike Mia Hohne, Focus on Austria, Film Schools (U.N.A.T.C., H.F.F., F.A.M.U.), Festival Visit (Fresh Film Fest, Ostrava Kamera Oko), Timishorts (grupaj Ciprian Alexandrescu), 4x4 Premiile Gopo, sau Goal. Gala de deschidere, urmată de un dialog public cu realizatorii, s-a focalizat pe filmul „Nuntă în Basarabia”, de Nap Toader, iar în încheiere se va proiecta simpaticul „Looking For Eric”, de Ken Loach. Cronica ultimului am publicat-o deja, iar a celui dintâi va urma în scurt timp.
Merită, însă, să insistăm asupra competiţiei, pentru alcătuirea căreia selecţionerii Mihai Fulger şi Paul Negoescu s-au întrecut pe ei înşişi, adunând şaisprezece filme „de excepţie” (sintagmă pe care personal o detest, dar altă etichetă mai adecvată nu-mi vine în minte acum). Asupra acestora voi insista în continuare.
Wagah, Germania-India, 2009, r. Suprizo Den
Documentar atent, acut, percutant, despre realitatea aparte a orăşelului Wagah, situat pe graniţa indo-pakistaneză. Explorează sentimentele oamenilor din comunitatea astfel scindată, şi descrie pe larg ceremoniile de inspiraţie unionistă ale grănicerilor. Totuşi, rămâne la un nivel cam liniar şi expozitiv: containerul nu e pe măsura conţinutului.
Iarna lui Albert, Danemarca, 2009, r. Andreas Koefoed
Drama unui copil de opt ani confruntat prematur cu probleme ale vieţii prea grele pentru vârsta lui. Sensibil şi empatic, foarte frumos filmat, documentarul lui Andreas Koefoed păcătuieşte totuşi printr-o lungime disproporţionată (treizeci de minute), care-l face să devină trenant şi obositor.
Seminţele toamnei, Suedia, 2009, r. Patrik Eklund
Comedie acidă, cu un umor negru de cea mai bună calitate, filmul lui Eklund e compact, eficient, precis, descriind un univers aseptic în care se negociază politicos o concepţiune adulterină cu acordul tuturor părţilor şi al tâmplarului, făcându-te să pufneşti în râs la vederea celor mai tragice decese şi infirmităţi. Poate cel mai bun film din tot festivalul.
Timi, România, 2009, Cristi Iftime
La a doua vizionare, filmul convinge mai mult. Acceptăm mai uşor convenţia planului-film cu camera fixă, ca şi decapitarea indolentă a personajelor, folosite de Cristi Iftime (dar nu în primul rând, cum ţine autorul să precizeze) în raport cu faptul că adulţii din film nu sunt nişte personaje prea cerebrale, dar mai ales pentru a da pondere personajului titular, situat în centrul acţiunii şi al imaginii, şi… complet dezumanizat. Timi – de la Alexandru (!) – copilul luat în asistenţă maternală din interes meschin şi tratat ca un obiect, acum dormind neîntors (ba nu: întors… doar o dată, cu un scâncet). Semnificativ pentru acest film este faptul că formula atât de demonetizată a „feliei de viaţă” funcţionează totuşi, datorită consistentei back-story din afara celor douăsprezece minute ale proiecţiei.
Noapte bună, Belgia-Franţa, 2008, r. Valery Rosier
Dramă sobră, în cheie gravă cu accente discrete, despre criza relaţiilor dintre un tată şi copiii lui, după ce aceştia au fost daţi în custodia mamei. Promisiuni încălcate, speranţe frânte, pe un drum spre nicăieri, filmat cu siguranţă şi subtilitate.
De negăsit, Polonia, 2010, r. Jakub Stozek
Un documentar surprinzător, cu secvenţe care combină surprinderea live a unor situaţii reale cu tehnica interviului, despre odiseea morală (şi, parţial, şi spaţială) a două adolescente în căutrea mamei care le-a părăsit când erau mici. În punctul culminant (secvenţa întâlnirii de sub Turnul Eiffel), filmul atinge un suspense nebănuit, urmat de o covârşitoate tristeţe.
Incident lângă o bancă, Suedia, 2010, r. Ruben Ostlund
Film de o originalitate rară, atât la nivelul conţinutului, cât şi ca formă, reconstituind într-un singur plan-secvenţă filmat din acelaşi punct de staţie, dar cu variaţiuni multiple ale unghiulaţiei şi distanţei focale, tentativa de holdup a unor ageamii de un papagalism incredibil - care se răspândeşte ca o molimă şi la lumea din jur. Un cumul de precizie, coordonare, armonii stilistice şi umor irezistibil.
Ela, România, 2009, r. Tudor Cristian Jurgiu
Film portret insolit şi plin de stil, urmărind reacţiile bizare ale unei fete afectate de o despărţire bruscă. Tudor Jurgiu îşi dovedeşte din nou capacitatea de a empatiza, într-o cheie inedită, cu personaje care trec prin momente ale unor crize atipice.
Pentru fete e gratis, Franţa, 2009, r. Marie Amachoukeli şi Claire Burger
O anecdotă ezitantă, cu o elevă de la şcoala de coafeze care, cu puţin timp înaintea absolvirii, face tâmpenia de a se lăsa filmată într-o ipostază compromiţătoare, la o petrecere deochiată. Mai departe, scrie-n carte: youtube, scandal, bârfe, încăierare între gagici şi un final complet pierdut în ceaţă.
La celălalt capăt, Germania, 2009, r. Phillipp Doring
Eternul clişeu al persoanei care-i ajută pe alţii să-şi rezolve problemele personale, vădindu-se însă incapabilă să şi le gestioneze pe ale sale proprii – aici, o operatoare de hotline pentru consilierea de urgenţă, aflată în conflict acut cu fiica ei decăzută. Totuşi,
filmul câştigă mult prin capacitatea de a grada creşterea tensiunii şi datorită jocului expresiv cu subilitate al interpretei principale.
Afterparty, România, 2009, r. Ivana Mladenovic
Bine început, excelent lucrat – dar dezumflat inexorabil spre final, deşi conţinea toate premisele şi ingredientele pentru o rezolvare dramatică, rotundă şi semnificativă, filmul de diplomă al Ivanei Mladenovic se distinge totuşi prin profesionalism riguros şi forţă de
expresie marcată de sensibilitate sobră – exemplificând atât virtuţile procesului deselecţie naturală atroce-darwinist în contextul autodidacticismului de supravieţuire din U.N.A.T.C. (prietenii Andrei Gorzo şi Nae Tănase ştiu de ce!), cât şi perimarea folosirii abuzive a subterfugiului de tip „felie de viaţă”.
Peter în Ţara Radioului, Marea Britanie, 2009, r. Johanna Wagner
Evoluţie incitantă, de la un film-portret de familie spre o meditaţie despre bătrânii fideli vechilor tehnici analogice, în mijlocul unei lumi hiper-digitalizate. Johanna Wagner se dovedeţte o cineastă pe cât de inteligentă, pe atât de intuitivâ, reuşind să proiecteze în generalitate, inclusiv cu ajutorul unor mijloace de expresie voit naive şi de o stângăcie conotativă, un subiect atât de individual şi improbabil ca nivel de interes precum senectutea propriului ei tată.
Domnul Victor, România, 2009, r. Hadrian Marcu
Altă „felie de viaţă” abordată ca atare, atât fiindcă la case mai mari a reuşit, cât şi pentru că pare o formulă foarte comodă. Reuşi a de la „Joi” nu s-a mai repetat, dar pe Hadrian Marcu îl salvează totuşi, în bună măsură, capacitatea de a reconstitui cu farmec şi credibilitate realitatea cea mai anodină, precum şi aplombul robust al lui Ilie Gheorghe.
O lăcustă în grădină, Franţa, 2008, r. Marie-Baptiste Roches
Fabulă nabokoviană cu o lolită neverosimil de perfectă fizic şi expresiv, care se aprinde după un fost amic al uşuraticei sale mame, de o senzualitate rudimentară, în decorul unui cartier de vile mortificat, toropit de canicula verii. Splendid filmat ca plasticitate, şi capabil să acumulese, temporar, tensiuni erotice incendiare, filmul se dezumflă şovăielnic dar sigur spre un deznodământ obscur şi incert.
Ieşirea, Spania, 2008, r. Chus Dominguez
Experiment îndrăzneţ, dar eşuat, ce s-ar fi vrut un omagiu la adresa cinematografului, printr-o trimitere la „Ieşirea de la uzinele Lumiere” – aici, ieşirea din uz a vechii săli de cinema „Kubrick”, dintr-un oraş spaniol. Declaraţiile de pe sound-track ale angajaţilor sunt prea anoste ca să contrabalanseze cadrul unic al faţadei cinematografului pe unde forforesc diverse umbre.
Coborârea, Israel, 2010, r. Shai Miedzinski
Frumos filmat, imaginativ şi tuşant, dar static şi irelevant pentru străini (când scopul său ar fi trebuit să fie tocmai deschiderea spre lume), acest periplu al tânărului Shai Miedzinski, împreună cu familia sa (reală!) prin carierele de piatră ale Orientului Mijlociu spune multe despre marmură şi granit, decât despre importanţa de a găsi o piatră potrivită pentru mormântul cuiva drag, atât de prezentă în tradiţiile israelite.
Părerea ta
Spune-ţi părerea