La Civil, thrillerul regizoarei Theodora Ana Mihai, ce a avut premiera mondială la Cannes în cadrul secțiunii Un Certain Regard vineri, 9 iulie, a fost primit cu aplauze și ovații ce au durat minute în șir, ne transmite corespondenta Cinemagia la Cannes, Alice Kanterian. „E cel mai ovaționat film de la Cannes de până acum, dintre cele la care am participat, au fost ovații în picioare de aproximativ 10 minute”, relatează Kanterian. Regizorul Cristian Mungiu, numit în acest an președinte al secțiunii Semaine de la Critique, a fost în public, mai transmite Kanterian, și a felicitat-o și îmbrățișat-o pe cineastă după proiecție, semn al aprecierii muncii sale de șapte ani la acest film. La Civil a avut mai multe proiecții la Cannes și va fi difuzat și duminică, 11 iulie.
Această co-producţie Belgia/România/Mexic este inspirată de un personaj real, Miriam Rodriguez Martinez, care îi înfruntă pe traficanţii de droguri din Mexic ce i-au răpit fiica. În film, o adolescentă (Denisse Azpilcueta) este răpită de un cartel în nordul Mexicului, iar mama ei - Cielo (Arcelia Ramirez) - porneşte propria anchetă în pofida tuturor pericolelor. „Surprinzând acest curaj nemaipomenit, regizoarea Teodora Mihai face dreptate unei mame acolo unde sistemul legal nu şi-a făcut datoria”, a scris publicația theupcoming.co.uk.
„La Civil”/„cetățeana” - este un nickname, explică regizoarea Teodora Ana Mihai corespondentei Cinemagia la Cannes: „așa o numea armata pe această femeie care ajunsese o informatoare a lor”.
Descoperind că şi vecinii ei sunt victimele răpirilor, extorcărilor şi intimidărilor din partea cartelului, Cielo are în faţă piedici atât din partea unui sistem legal cu două feţe cât şi a unui soţ ostil (Alvaro Guerrero), ceea ce o obligă să înfrunte de una singură bande de foşti militari - deşi unii dintre membri bandelor sunt ei înşişi copii. Prinsă în foc încrucişat în ceea ce rămâne în istorie ca războiul de 15 ani al Mexicului cu drogurile, Cielo asistă la violenţe din toate părţile, violenţe ce nu se rezumă doar la partea fizică.
Înainte de a începe filmul, în Sala Debussy din Palatul Festivalului de la Cannes destinată preponderent filmelor Un Certain Regard, a fost prezentată o parte din echipa filmului, iar regizoarea a spus pe scenă: „Sunt foarte emoționată și bucuroasă că premiera filmului este la Cannes. Este vorba de o temă la care țin foarte mult, foarte importantă pentru mine; investigațiile au durat doi ani jumate iar filmul e realizat pe baza mărturiilor unei mame curajoase, care a colaborat cu armata”, transmite Alice Kanterian. „E o onoare și un vis de a fi la Cannes, un privilegiu de a fi în concurs”, a mai declarat Theodora Ana Mihai, emoționată până la lacrimi după proiecția filmului datorită primirii călduroase.
Regizoarea a plecat la 8 ani jumate din România, cu familia, în SUA. Problematica Mexicului îi este cunoscută pentru că a locuit și acolo până să devină rezidentă a Belgiei. Regizoarea a fost șocată de amploarea pe care a luat-o violența în ultima perioadă în Mexic și de aceea a abordat un subiect din această lume. Cunoaște Mexicul cel de dinainte de anii 2000 când atmosfera era „complet diferită: puteai călători liber cu maşina, nu riscai să fii răpit”.
La început, Theodora Ana Mihai a vrut să facă un film documentar, apoi și-a dat seama că tema e prea „sensibilă și periculoasă” iar un film de ficțiune bazat pe fapte reale i-ar dat o mai mare libertate, transmite Kanterian de la round table-ul avut la Cannes cu cineasta. Totuși, cel mai greu pentru regizoare a fost „cum anume să facă trecerea de la realitate la ficțiune”.
Kanterian a remarcat, dincolo de duritatea filmului, povestea despre o femeie care își face singură dreptate, și jocul impresionant al actriței Arcelia Ramirez, plus finalul deschis. Despre interpretarea Arceliei Ramirez, prezentă și ea pe scenă la Cannes, au mai scris și alte publicații:
„Jocul lui Ramirez în rolul unei femei care nu are nimic de pierdut este incredibil, iar stilul de documentar al regizoarei o ţine mereu în centrul acţiunii şi evită să devieze într-un macho-ism în stilul lui Sicario. Abordarea filmului nu este `întâi trag şi apoi pun întrebări` în stilul altor filme cu răpiri precum Taken sau Rambo: Last Blood, ci o abordare mult mai dură care subliniază gravitatea situaţiei dând greutate locului, momentului şi cadrului. Nici măcar o notă muzicală nu se aude în film până la final, şi singura voce narativă se aude printre uşi trântite sau între bătăi”, a scris publicația theupcoming.co.uk.
