Prima jumătate a anilor '60 în cinematografia mondială s-a distins printr-un soi de ingratitudine paradoxală. În Europa, majoritatea marilor cinematografii naţionale "clasicizate" agonizau, pe când în unele dintre ele apăruseră deja curentele novatoare (ca neorealismul italian sau free cinema-ul englez), tocmai luau naştere (Noul Val Francez), aşteptau după colţ (Şcoala Cehoslovacă) sau se pregăteau să pornească spre cotitura unde aveau să ajungă peste vreo zece ani şi ceva (ca noul cinema rusesc sau cel german). Dincolo de Atlantic, unde imperiul hollywoodian era atotputernic, hiper-extins şi extrem de stabil, modernizarea s-a produs gradual şi disipat, de-a lungul multor ani şi jalonată de numeroase personalităţi diverse, fără să se remarce nici vreo răsturnare spectaculoasă, nici conturarea unui curent sau a unei şcoli anume.
În aceste condiţii, "The Greatest Story Ever Told" (1965 - George Stevens) apărea din climatul fertil/steril (alt paradox) al ilustrativismului supradimensionat ce se conturase în ultimele trei decenii şi jumătate - practic, de la apariţia sonorului. Mai avea şi dezavantajul de a se plasa în siajul a cel puţin trei superproducţii de dată mai mult sau mai puţin recentă, cu subiect similar: "Quo Vadis" (1951 - Mervyn LeRoy, după romanul lui Henryk Sinkiewicz), "Ben Hur" (1959 - William Wyler, după romanul lui Lew Wallace) şi "King of the Kings" (1961 - Nicholas Ray). Ar fi fost de aşteptat, aşadar, ca văzându-l acum, la aproape o jumătate de secol distanţă, să ne pomenim doar cu un fel de supă reîncălzită cât se poate de grandios - că nu degeaba-i spune "The Greatest..." Ei bine, surpriza este covârşitoare.
Pornind de la cartea lui Fulton Oursler (care reia într-o formă predominant corectă, cu unele contribuţii minimale, filonul epic al Evangheliilor), George Stevens (1904-1975), cu concursul coscenariştilor James Lee Barrett, Henry Denker şi (netrecut pe generic) marele scriitor Carl Sandburg, a construit un suport perfect pentru un spectacol cinematografic impresionant, încununare a unei cariere marcate, printre multe altele, de titluri semnificative ca "The Nitwits" (1935), "Gunga Din" (1939), "A Place in the Sun" (1951), "Shane" (1953) sau "The Diary of Anne Frank" (1959). Urma să mai facă apoi doar un singur film, nu grozav dar nici de lepădat: "The Only Game in Town" (1970 - cu Elizabeth Taylor şi Warren Beatty). Ce-i drept, pe partea regiei l-au mai ajutat doi maeştri de prestigiu, Jean Negulesco şi David Lean (care, incidental, exact în acelaşi timp îşi filma celebrul "Dr. Zhivago" - 1965), amândoi asumându-şi turnarea a diverse secvenţe (fără ca nici ei să figureze pe genericul filmului). Astfel, rezultatul final a fost o amplă frescă a vieţii lui Iisus, desfăşurată după o formulă dramaturgică prefigurând vizibil viitorul (şi incomparabil mai celebrul) "Jesus of Nazareth" (1977 - Franco Zeffirelli). Semnificative, însă, sunt nu inevitabilele asemănări, ci deosebirile.
Dacă, la sfârşitul anilor '70, Zeffirelli avea să filmeze biografia Mântuitorului într-o cheie foarte accesibilă, axată pe umanizare şi o doză însemnată de realism - evitând, totodată, excesele meticulos-naturaliste, istorice şi lingvistice din mult ulteriorul "The Passion of the Christ" (2004 - Mel Gibson), George Stevens rămâne tributar grandilocvenţei verbale şi imagistice încă predominante în anii '60 - dar, surprinzător lucru, în sens cât se poate de bun!
Dincolo de intenţiile evidente de a ilustra corect dar şi super-expresiv vizual textul biblic, "The Greatest Story Ever Told" impresionează de la primul până la ultimul cadru printr-o concepţie regisorală elaborată, de mare impact. Se distinge respiraţia amplă a mizanscenelor şi a compoziţiilor, migala stilistică, precum şi o serie de elemente care, în accepţia zilelor noastre, ar putea să pară desuete, dar sunt atât de solid motivate şi substanţial finalizate, încât rezistă cu drepturi depline. În primul rând, totul se desfăşoară cu o lentoare pândită la tot pasul de riscul oboselii - dar contracarată permanent de plastica fotografiei, jocul actorilor şi, la un nivel mult mai profund, relaţia dintre cuvânt şi imagine (se vorbeşte mult, însă consistent şi echilibrat). Astfel, artificialitatea şi conformismul proprii viziunilor din acea perioadă faţă de viaţa lui Mesia (şi, în genere, contextul istoric) nu dreanjează nici chiar la ora actuală, putând fi acceptate drept convenţii legitime.
La o privire şi mai atentă, putem decela o concepţie de decupaj care, dincolo de convenţionalismul înşelător, vădeşte intenţii precis definite: majoritatea cadrelor sunt lungi, aparent statice, succedate prin tăieturi de montaj rare şi deloc nervoase (cu câteva excepţii: secvenţele violente, ca uciderea pruncilor sau paralelismul dintre crucificare şi sinuciderea lui Iuda), dar câştigă în dinamism prin compoziţie, virtuţile picturale şi alte elemente de interior. Un leit-motiv discret dar puternic îl constituie planurile întregi în care Iisus şi Apostolii sunt filmaţi mergând, în travelling lateral, şi vorbind. De asemenea, în secvenţele de dialog static, majoritatea prim- planurilor îi sunt rezervate lui Iisus - pe când interlocutorii îi dau replica în cadre compuse mult mai larg (şi, de multe ori, cu El prezent în amorsă).
O secvenţă admirabilă în acest sens este cea a primei înfăţişări la judecata lui Pilat din Pont; compus diferit, dar pe acelaşi principiu, este şi schimbul de replici cu cei doi tâlhari răstigniţi - moment realmente tulburător, integrat în întreaga secvenţă a calvarului, de o frumuseţe plastică şocantă, accentuată şi de întunecarea graduală a ambianţei, în paralel cu agonia celor trei condamnaţi (şi nu e singurul caz în care se relevă actul creator al directorilor de fotografie Loyal Griggs şi William C. Mellor). Exemplele ar putea continua - însă, pentru a conchide, este de ajuns să spunem că filmul lui George Stevens izbuteşte performanţa extrem de dificilă de a ne prezenta un portret al Fiului lui Dumnezeu ca atare, absolut convingător.
Evident, o contribuţie esenţială îi revine lui Max von Sydow - care, pe lângă unele detalii fizionomice oarecum inedite (în primul rând, părul şi barba vizibil mai scurte decât ne-am obişnuit să le vedem prin mai toate reprezentările Mântuitorului), îşi susţine partitura printr-un joc extrem de sobru, economic şi încărcat. Îl înconjoară o pleiadă de staruri, dintre care l-aş cita în primul rând pe Telly Savalas, cu umor subtil şi tăios (ar fi fost Pilatul meu favorit - dacă mai târziu nu-l vedeam pe Rod Steiger), José Ferrer (Irod Antipas, potenţând atent excesele personajului), Martin Landau (un Caiafa deloc surprinzător, dar corect lucrat), Charlton Heston (la acelaşi nivel, în Ioan Botezătorul), Roddy McDowall (discret şi credibil, ca Matei), Dorothy McGuire (iconică dar şi cu câteva accente umane aplicate pe expresiile Maicii Domnului), Donald Pleasance (benign cu robusteţe în Satan - excelentă şi originală secvenţa ispitirii din pustiu!), David McCallum (un Iuda realmente frământat şi debusolat), John Wayne (celebrul centurion care se converteşte - personaj dezvoltat de alţii sub numele de "Marcus"), Claude Rains (Irod cel Mare - cabotinărie grijuliu dozată a perversiunii), Robert Loggia (Iosif), Joanna Dunham (Maria Magdalena), sau însuşi Sidney Poitier, în apariţia expresivă fără cuvinte a lui Simon Chirenianul - tribut adus şi emancipării negrilor, într-o vreme tulbure când rasismul încă mai ţinea piept viitoarei corectitudini politice care i-a luat cu succes locul în zilele noastre. Nu se poate omite nici muzica lui Alfred Newman, care se integrează şi ea aceeaşi unităţi de ansamblu, reuşind performanţa rară de a converti tautologia în complementaritate: deşi sună cam tot timpul, şi spune mereu exact acelaşi lucru ca imaginea, nu face decât să încarce, evitând mereu supraîncărcarea - iar în momentele cheie, inclusiv finalul, atinge efectiv desăvârşirea grandorii. Practic, este învelişul ultim al unei sinteze cinematografice echilibrate şi omogene, întru totul rotunde.
Şi acum, bomba: împrejurări obiective m-au obligat să văd filmul doar cu ochiul drept (şi aceeaşi emisferă cerebrală), în timp ce pe omoloagele lor din stânga eram nevoit să le dedic unei activităţi cu totul diferite şi absolut presante (una din eternele mele traduceri de carte). Chiar şi în aceste condiţii mai mult decât ingrate, am putut reţine diversele detalii şi nuanţe expuse mai sus (plus nenumărate altele, cărora spaţiul acestei analize nu le permite înşiruirea). Mai mult, filmul m-a atins atât de profund încât, sincer să fiu, aştept răgazul de a-l vedea cu adevărat în linişte. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, este de asemenea o performanţă însemnată!
Părerea ta
Spune-ţi părerea