Tangent cu perfecţiunea: Robert De Niro

Şi de-aici încolo, a curs cu măreţie. Selectiv, îi putem cita pe Monroe Stahr din "The Last Tycoon" (Elia Kazan, 1976), Jimmy Doyle din "New York, New York", alături de Liza Minelli (din nou Martin Scorsese, 1977), Michael din "The Deer Hunter" (Michael Cimino, 1978), Jake La Motta (rolul reţinut, pe lângă prestaţia actoricească - acel taur efectiv turbat care călca totul în picioare, fie-n ring, fie-n viaţa de familie - şi pentru că De Niro a pus pe el treizeci de kilograme anume pentru personaj, record mondial până la Vincent D'Onofrio, care l-a bătut cu încă cinci pentru "Full Metal Jacket") din "Raging Bull" (tot Scorsese, 1980; unii îl desconsideră, dar eu îl consider "primul meu adevărat De Niro" - apropo: l-am văzut la Casa Scînteii, copie alb-negru cu bobinele bulibăşite, tradus live la microfon de... Nae Caranfil! După proiecţie, i-am spus care era ordinea corectă a bobinelor, el i-a transmis proiecţionistului, şi la a doua vizionare a mers uns!). Pasager, în 1982, i-a dat replica (mai mult decât onorabil, atât în film, cât şi-n spectacolul din film) lui Jerry Lewis, ca Rupert Pupkin, în "The King of Comedy" (Scorsese, 1982).

...Şi ajungem la David "Noodles" Aaronson, elegiacul protagonist din "Once Upon a Time in America" (Sergio Leone, 1984), care pentru mulţi români a însemnat ÎNTÂLNIREA cu De Niro, în acei ani tenebroşi. Dincolo de violenţa exotică în raport cu edulcorarea propovăduită de Nea Nicu, dincolo de secvenţele erotice destul de îndrăzneţe în raport cu aceleaşi directive ale cenzurii, rolul cucerea prin sensibilitate, subtilitate şi delicateţe - cu atât mai paradoxale, cu cât personajul era un ucigaş profesionist (de nevoie, nu de voie)... Imediat după aceea, s-a dovedit un îndrăgostit impecabil, sub numele de Frank Raftis, alături de Meryl Streep (pe care ulterior a declarat-o partenera lui de platou favorită), în romance-ul "Falling In Love" (Ulu Grosbard, 1984). S-a jucat nebunatic-dement de-a Archibald "Harry" Tuttle, în "Brazil" (Terry Gilliam, 1985). A compus un inimaginabil (dar adevărat!) Al Capone, acu' storcoşind ţeste cu bâta, acu' bâzâind în lojă la operă, în "The Untouchables" (Brian De Palma, 1987). A construit un Satan competitiv cu bulgakovianul Woland, sub identitatea lui Louis Cyphre, din "Angel Heart" (Alan Parker, 1987).

 Şi... (aici ar intra numeroase alte roluri)... a mai fost şi Max Cady, în "Cape Fear" (iar amicul Scorsese, 1991 - atenţie: acelaşi rol cu care-l cucerise idolul său, Robert Mitchum, în 1962; regia: J. Lee Thompson, un tolomac care uneori o mai şi nimerea bine. Aici, "Bobby Milk" iar a fost nominalizat la Oscar!). Ba chiar şi... monstrul lui Frankenstein (cine şi-ar fi imaginat?), în remake-ul din 1994 al lui Kenneth Brannagh (un rol, la drept vorbind, bine compus şi foarte apropiat viziunii lui Mary W. Shelley, dar condamnat la insignifianţă de concepţia regizorală clişeatic-revoluţionară).

A continuat să cocheteze cu bandiţii, ca Neil McCauley ("Heat", Michael Mann, 1995), sau Lustig ("Great Expectations", Alfonso Cuarón, 1998), s-a apucat şi de regie, precis şi corect dar fără inefabil ("A Bronx Tale", 1993; "The Good Shepherd", 2006 - unde l-a mai juicat şi pe Jim Sullivan), ba chiar s-a mai făcut şi de râs, în rolul lui Tom "Turk" Cowan din "Righteous Kill" (Jon Avnet, 2008), dovedind că, atunci când nici rolul şi nici regia nu au ce să-i dea, are al un arsenal de clişee oricând refolosibile... Dar dincolo de toate astea, a dovedit mereu că el e Robert de Niro, Marele Actor.
.. Şi marele om? Să vedem...
Prin anii '90, la un cocktail, cineva i l-a prezentat pe Pino Caramitru, cu introducerea (binemeritată): "One of the greatest Romanian actors!" Bobby Milk a pus prompt întrebarea: "Cât câştigă?"
I s-a răspuns cinstit.
I-a-ntors fundu' şi s-a dus.
La mulţi ani, Bobby Milk!