O întâlnire aparent banală, între un băiat și o fată. El îi mărturisește că s-a îndrăgostit la prima vedere, ea nu-l crede. Pe parcursul plimbarii lor nocturne prin Madrid, fiecare își dezvăluie treptat dorințele, secretele, dar și câteva minciuni nevinovate. Curând, însă, vor reveni cu picioarele pe pământ, în realitatea dură a luptelor pentru control, a jocurilor psihologice și a conflictelor între sexe. Stockholm ne oferă ocazia extraordinară de a observa relațiile dintre tinerii din ziua de azi.
Iată ce spune regizorul despre producţie
„Filmul are o abordare nordică, în ceea ce priveşte distanţarea, dar vorbește despre ceva ce, în fond, este mediteranean. Şi, uneori, poate tocmai ceea ce este diferit de spaţiul tău te atrage. Scenariul creionează două direcţii distincte ale poveştii, aşa că am vorbit cu directorul de imagine să diferenţieze cele două momente, să fie total diferite şi în felul în care dozează şi distribuie lumina.
Am încercat să-i găsesc o categorie, atunci cînd am fost întrebat în conferințele de presă, dar am renunţat. Ironic, pentru că mie chiar îmi plac categoriile în viaţa personală, sînt un om extrem de ordonat, mi-ar plăcea să nu-mi placă, dar aşa sînt eu. Am o idee nebunească, să fac o comedie spumoasă, la care să mori de rîs, iar la jumătate să se transforme într-un film de groază, ca oamenii să spună „Ce naiba se întâmplă, pînă acum rîdeam şi acum mi-e frică?“. Mi-ar plăcea să văd aşa ceva pe ecran şi, pentru că nu am văzut, aş vrea s-o fac eu.”
Cinema-ul spaniol este în căutarea identităţii, norocul e că sînt mulţi oameni care vorbesc despre salvarea lui, oameni din breaslă, mulţi oameni talentaţi, care sînt pasionaţi, nimeni nu poate îngropa o tradiţie şi dorinţa de a spune poveşti.
La început, amândoi scenariștii ne-am dorit să scriem povestea unui sechestru și să introducem cumva în această poveste sindromul Stockholm. Dar ne interesa și să îi dăm un alt ton. Voiam o poveste cotidiană, nu un film de acțiune sau politic. O dată stabilit paralelismul sindromului în poveste, l-am lăsat într-un plan secundar pentru a ne concentra asupra modului în care să povestim despre un joc de seducție, însă fără să fi avut o importanță a priori, s-a convertit într-un adevărat coșmar.
Amândoi scenariștii am discutat cum ar fi un film în care de la jumătate să se schimbe complet, personajele să se schimbe, lumina să fie altfel, spațiul să fie altul, filmate într-o manieră distinctă a doua parte. Am vrut să scriem un film fundamental psihologic. Este un film în care ne-am dorit ca fiecare spectator să se gândească la sine însuși prin prisma personajelor, și mai presus de toate s-a simțit nevoia de poziționare. Nu în favoarea unuia sau a celuilalt, nu este vorba de a judeca, ci de nevoia de a te pronunța în raport cu un punct de pe o linie cu multiple posibilități. Ce e interesant de menționat este că credem că, indiferent care este punctul de vedere prin care ne raportăm la poveste, el este unul foarte incomod. Au fost şapte variante de scenariu, iar prima seamănă extrem de mult cu ultima, pentru că schimbările au fost mici, subtile.
În prima parte, acţiunea se desfăşoară în mai multe zone, fapt care necesită o anume varietate cromatică. În cea de-a doua parte, cînd acţiunea se petrece doar în interior, aveam nevoie de alb, şi nu am găsit altă casă mai bună decît cea în care stau chiar eu - nu am stabilit de la bun început să filmăm în casa mea, mai întîi am căutat altele, dar nu am găsit una care să corespundă nevoilor noastre. Albul violent al casei ajută la construirea poveştii, ne-am jucat cu dualitatea noapte - zi: noaptea, atunci cînd se îndrăgostesc sau credem noi că se îndrăgostesc, este asociată cu visul, cu partea drăguţă a poveştii, de aici şi culori mai variate şi mai calde, iar ziua se identifică cu coşmarul, iar albul prinde bine. Am vorbit cu directorul de imagine şi am decis să supraexpunem lumina. Puţinele elemente pe care le aveam, inclusiv rochia ei albă, au avut ca scop conturarea dihotomiei zi-noapte, vis-coşmar, este un minimalism total, bipolar.
Știm că este un film provocator și că nu va lăsa pe nimeni indiferent și acesta este unul dintre aspectele care ne interesează cel mai mult: să placă spectatorilor, să îi atragă, să se identifice, dar să se simtă incomod vis-a-vis de anumite opinii pe care și le-au format de-a lungul filmului”.
